Limba interiorității (II)

Cînd e să dea o rezolvare complicatei sale ecuații lingvistice și scriitoricești, Norman Manea afirmă, apăsat: româna „este limba scrisului meu“. La un sfert de veac de la plecarea din Republica Socialistă România, acest raport nu s-a schimbat. Din nou, Manea se dovedește foarte nuanțat și întru totul atipic, prin comparație cu alți scriitori exilați care au schimbat, odată cu țara, și limba. Unul dintre aceștia, Petru Popescu, s-ar fi simțit chiar incomodat, stînjenit de o limbă îngustă și restrînsă ca româna. Engleza era mai acceptabilă pentru aspirațiile de circulație internațională ale ambițiosului –escu. Relația pe care această grabnică și voioasă abandonare o sugerează e una pur instrumentală. Te servești de limba în care scrii pînă la punctul în care o înlocuiești, fără probleme, cu o alta din „liga mare“, un instrument și mai eficient pentru a lărgi cercul de cititori. Ca să fim sinceri pînă la capăt, cîți dintre autorii noștri nu gîndesc exact ca Petru Popescu, fără a avea însă imprudența acestuia de a o declara public și emfatic?   Pentru Norman Manea, româna a fost și rămîne limba-matrice, cea în care s-a format ca scriitor și în care identitatea lui plurivalentă și „confuză“ se regăsește, inclusiv într-un […]