Lingvistica dialectică

  • Recomandă articolul
Ca și lingvistica din alte părți ale lumii, lingvistica românească de azi este un peisaj diversificat. În acest peisaj, alături de curente care se revendică de la tradiții ilustre (în genere, istoriste), precum Școala de la Iași, Școala de la Cluj, Școala de la București, găsim grupări sau cercetători, mai mult ori mai puțin solitari, care aspiră către înnoirea descrierii sau către schimbarea unghiului din care sînt privite limba sau laturile ei. Se distinge astfel un curent al lingvisticii integrale (cu reprezentanți la Cluj și Iași), care se revendică de la personalitatea tutelară a lui Eugen Coșeriu; se disting, de asemenea, o grupare de lingvistică pragmatică, una dedicată terminologiilor etc. Dacă adăugăm la acestea și manifestările lingvisticii formale din țară și din străinătate, obținem imaginea unei științe care, dincolo de problemele ei cronice (de exemplu, lipsa informației de specialitate în bibliotecile românești), tinde către o normalitate de mult dorită. Alături de aceste grupări și curente, mai există un curent, pe care, din motive ce vor fi prezentate mai jos, îl voi numilingvistică dialectică. El este reprezentat de cercetători și universitari, unii dintre ei deja cunoscuți, alții foarte ferm angajați pe calea afirmării.  Lucrările în care sînt exprimate ideile directoare ale […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.