O rută inaugurată în 1883, tot mai scurtă după cel de-Al Doilea Război Mondial, traversa Europa și lega direct Parisul de Istanbul pînă în 2007, cînd ultima călătorie cu trenul Orient Express s-a oprit la Viena. Tot în 2007, Institutul Francez din Paris inaugura programul FranceDanse, care propune de atunci, anual, un focus asupra scenei dansului contemporan francez în cîte o țară sau într-un grup de țări-gazdă. În 2017, programul parcurge Sud-Estul Europei, în perioada mai-decembrie, și ajunge în 13 țări ce acoperă o parte din orașele prin care trecea legendarul tren: din Albania pînă în Turcia, trecînd prin Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Ungaria, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia și Slovenia. Itinerariul liniei performative franceze e anticipat de genericul actualizat al programului, intitulat anul acesta FranceDanse Orient-Express.
Pasiunea călătoriilor cu trenul și a descoperirii Europei de acum un secol e convertită în pasiunea împărtășită pentru artele performative care integrează dansul, muzica, teatrul, artele vizuale, multimedia. Descoperim cu FranceDanse Orient-Express producții franceze ce explorează experimental forme artistice de cunoaștere și reflectare a realităților europene de azi: opt companii susțin 30 de spectacole și parcurg 28 de orașe, printre care și București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu. Programul prezintă producțiile unor coregrafi celebri, dar și ale unor artiști în curs de afirmare, produse în instituții de spectacol sau în structuri independente franceze.
Cea mai recentă prezență franceză în programul FranceDanse Orient-Express, organizat în România de Institutul Francez București, a avut loc în cadrul „Sezonului de dans – București, oraș în mișcare“, organizat de Centrul Național al Dansului București, și e un performance produs de Centre chorégraphique national de Grenoble. Coregraful Rachid Ouramdane lucrează pentru Tordre/ Torsiune cu două artiste singulare, atipice pentru scena dansului, Lora Juodkaite (Lituania) și Annie Hanauer (Marea Britanie), colaboratoare constante ale coregrafului. Ambele și‑au convertit fragilitatea fizică în performanță de mișcare ce se dezvăluie treptat, pe măsura acumulării ritmului hipnotic indus de prezența celor două artiste ce evoluează alternativ și doar rareori împreună. Lora Juodkaite are o particularitate ieșită din comun, se învîrte în jurul propriului ax în timp ce descrie orbite elipsoidale fără să-și piardă echilibrul, cu o rezistență și viteză ce contrazic legile gravitației. Traseele sale trimit la mișcarea de revoluție a planetelor în spațiu, iar viteza variabilă de rotație, cu accelerări și decelerări sesizabile, neagă legile mișcării în sistemul de referință inerțial. Annie Hanauer poartă o proteză atașată de un braț scurt, iar mișcările ei integrează cu naturalețe mîna artificială în desenul unui corp armonios, căruia îi descoperim relativ tîrziu caracterul cyborg. Cele două performere se privesc reciproc, se așteaptă una pe alta, evoluează alternativ, iar în mod subtil această contemplare pasivă conduce și potențează nașterea unui univers abstract-uman. Dacă debutul spectacolului citează intrarea artiștilor în arena circului, sugerată, de altfel, și de scena goală, mărginită de pereți circulari, evoluția ulterioară contrazice modelul divertismentului furnizat de eroarea genetică. Rachid Ouramdane sugerează prin mișcarea Lorei Juodkaite o planetă pe orbită, stabilă, imperturbabilă în traiectoria ei, un corp conjugat cu mișcarea lentă a unicului element scenografic, cele două bare orizontale, suspendate. Annie Hanauer e omul completat de tehnologie, cyborgul speciei care a corectat eroarea biologică. Împreună, cele două artiste convertesc excepția, vîndută în arena circului, în diferența capabilă să ridice individul deasupra normei speciei. Coregraful Rachid Ouramdane induce publicului întrebarea privind natura diferenței și a limitelor normalității valorizate de societate. Spectacolul Tordre/Torsiune amorsează procesul contemplării serene a distorsiunilor gîndirii încarcerate în clișeu și provoacă dislocarea mentalității comune ce refuză diferența. Spectacolul a fost prezentat anul trecut, în cadrul Festival d’Automne de la Paris, și a avut la București la aplauze o sală entuziastă și vibrantă.
O altă prezență franceză a toamnei în
proiectul FranceDanse Orient-Express la București a fost Radio Live, un spectacol de teatru documentar, 100% real, ancorat în realitățile vieții civililor captivi în zonele de conflict din lumea de azi. Autoarele sînt Aurélie Charon, jurnalistă radio la France Culture, Caroline Gillet, producătoare de documentare, și Amélie Bonnin, ilustratoare și artist vizual. Împreună, cele trei artiste au străbătut lumea timp de șase ani pentru a-i întîlni și pentru a produce emisiuni documentare cu și despre tinerii de azi. Conceput ca o emisiune de radio agrementată cu muzică live și intervenții grafice în timp real, suprapuse peste proiecțiile fotografiilor documentare sau filmărilor video, spectacolul multimedia își află modelul în emisiunea originară, la care trimite titlul Radio Live. „Cum putem trăi cu permanenta frică a războiului?“ e întrebarea recurentă a spectacolului, rezolvată diferit de fiecare dintre cei trei performeri ce provin din trei zone de conflict: Gaza, Bosnia și Rusia/Ucraina. Viețile lor sînt documentate în spectacol prin mărturiile și intervențiile multimedia. Pe căi diferite, ei dovedesc că gesturile mici și implicarea individuală nu schimbă mersul politicii, dar pot contribui la apărarea valorilor din societate. Amir Hassan e poet, a crescut în Gaza și a părăsit-o pentru prima dată la 18 ani, cînd a ajuns să studieze la Paris. Războiul ca mediu cotidian de viață a redus aspirațiile sale la supraviețuire ca unic scop al existenței. De altfel, Amir mărturisește că nu credea, copil fiind, să depășească vîrsta de nouă ani. Contactul cu cultura franceză și lumea liberă i-au redat speranța în valorile pozitive ale umanității, pe care își dorește să le transmită și părinților rămași acasă, confruntați cu amenințarea morții. Publicul e invitat să-i scrie tatălui său în Gaza ilustrate, ca semn al solidarității cu semenii captivi în lumile închise ale războiului. A doua mărturie vine de la Ines Tanovic, născută la Mostar, în Bosnia. Ines provine dintr‑o familie mixtă sîrbo-bosniacă, confruntată cu contestarea identității cetățenilor etnic impuri. Copil în anii războiului din Bosnia, victimă a unei explozii, a asistat la împărțirea absurdă a orașului în două enclave, una bosniacă și alta sîrbă. Care e zona lor, a copiilor din familiile mixte, își întreba tatăl? E albia rîului, îi spunea, unicul loc unde apele nu pot fi despărțite și calitatea de om nu se măsoară în puritatea apartenenței la o etnie. Ines a convertit trauma războiului fratricid în activism civic. A revenit, după studiile londoneze de istoria artei, la Sarajevo, unde s-a implicat în reconstrucția muzeului distrus de război. Vera Kichanova are și ea o origine mixtă, ruso‑ucraineană. A studiat jurnalismul la Moscova, s-a implicat civic de partea opoziției democrate, a activat în politică și crede că angajamentul civic e arma generației sale, cu care poate apăra echilibrul fragil al democrațiilor din țările fostei URSS, controlate de Moscova. Pe căi diferite, fiecare din cele trei povești reale de viață își asumă aceeași atitudine, mobilizarea civică drept destin generațional. Traversarea conflictelor i-a responsabilizat pe cei trei tineri, iar spectacolul vorbește fără patetism despre gesturi angajate, livrate fără încrîncenare. Muzica, desenele, fotografiile și emoția reală a povestitorilor feresc spectacolul de tonul demonstrativ, lasă spectatorul să aprecieze cîtă utopie și cît realism e în proiecția viitorului pentru care s-au angajat tinerii din fața noastră. Prezentat pe 5 octombrie în cadrul eXplore dance Festival la București, spectacolul confirmă implicarea artiștilor în reflectarea performativă a lumii reale.
Linia performativă a dansului contemporan francez coboară la originea genului cu Istoria spirituală a dansului de David Wahl, un spectacol de teatru de cameră, agrementat într-un efemer cabinet de curiozități, instalat la București, în mansarda Muzeului Literaturii Române, și la Iași, în sala Teatru la Cub a Teatrului Național „Vasile Alecsandri“. David Wahl organizează spectacolul ca pe o conferință, plasată la jumătate de drum între monolog și jurnal de călătorie, în timp ce caută argumentele despărțirii culturale în Europa a spiritului de trup. Cercetarea originilor coreofobiei, adică ale fricii de dans, e doar un pretext pentru a convoca într-o manieră ludică reperele negative ale istoriei dansului european și contribuțiile teoretice ale definirii genului. Coreofobia e abolită de promisiunea Raiului ceresc, în care, tardiv, deliciile dansului recuperează uniunea interzisă a trupului cu sufletul din viața pămîntească. Spectacolul lui David Wahl e, în fond, o piruetă ironic-polemică ce pune în mișcare idei și fapte prin care redă dansului locul între artele spiritului.