Vineri, 6 noiembrie, Academia Goncourt – condusă de președintele său, Bernard Pivot – a decis cine este cîștigătorul Premiului Goncourt 2017. Scriitorul Eric Vuillard a fost recompensat cu Prix Goncourt 2017 pentru cea de-a noua carte a sa, L’ordre du jour, publicată de Editura Actes Sud. În cele 160 de pagini care compun acest récit, cititorul se întoarce în perioada istorică a celui de‑Al Doilea Război Mondial, în preajma momentului anexării Austriei de către Germania nazistă.
Anterior, joi, 25 octombrie, în cadrul unei conferințe de presă care a avut loc la Institutul Francez din București, s-a anunțat Premiul Goncourt – Alegerea României. Scriitorul François-Henri Désérable a fost desemnat cîștigătorul Premiului Goncourt – Alegerea României pentru romanul Un certain M. Piekielny, apărut la Editura Gallimard. Juriul a fost format din reprezentanții studenților facultăților de limba și literatura franceză a şapte universități din România (Brașov, București, Cluj‑Napoca, Craiova, Iași, Sibiu și Timișoara). În numărul de săptămîna trecută și în numărul de săptămîna aceasta, Despina Jderu prezintă romanele nominalizate, care au fost citite și votate de juriul românesc, precum și tendințele din literatura franceză contemporană.
Este surprinzător că scriitorii francezi contemporani nu se sfiesc să se întoarcă la subiectele mari ale istoriei umanității, care par a ieşi, de cele mai multe ori, din cadrul prea îngust al literaturii. La fel de surprinzătoare este și forța ficțională cu care reușesc această întoarcere, apelînd la strategia focusului și izbutind astfel să surprindă acele colțuri neexplorate din care poți privi istoria ca pe o necunoscută.
Romanul cîştigător al Premiului Goncourt tratează istoria celui de-Al Doilea Război Mondial – L’ordre du jour (Actes Sud), scris de Eric Vuillard, unde accentul cade pe o zi de 23 februarie 1933. Romanul surprinde întîlnirea unui grup de oameni de afaceri germani cu Hermann Goering, care își propune să-i pregătească astfel pentru întîlnirea cu Hitler. Cadrul Germaniei naziste apare în viziunea lui Vuillard extrem de difuz, și sobrietatea istorică a unui astfel de récit rămîne în penumbra povestirii. Farmecul narativ al scriitorilor care își propun să se așeze în fața Istoriei rezidă la nivelul limbajului și al stilului, care propun fie o decodificare, fie o codificare a spațiului istoric. Inovația viziunii pe care o construiește autorul ține de caracterul punctual al evenimentelor istorice și de intenția auctorială de a dezvălui culisele controversate și necunoscute ale unei etape istorice și politice care a făcut obiectul a nenumărate studii și opere literare.
Romanul lui Frédéric Verger, Les rêveuses (Gallimard, 2017), revine asupra celui de-Al Doilea Război Mondial, aducînd în discuție problema identității la mai multe niveluri. Primul său roman, Arden, la fel de sclipitor ca și acesta, s-a aflat și el în cursa Premiului Goncourt, obținînd în cele din urmă Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei și Prix Goncourt du Premier Roman. Peter Siderman, un tînăr german care face parte din Armata franceză, fură identitatea unui soldat mort pe front, Alexandre d’Ardelange, și, în urma unui concurs de împrejurări, este nevoit să se întoarcă în sînul unei familii pe care nu o cunoaște și care nu îl poate identifica. Verger sfidează, printr-un stil care aduce împreună luciditatea și emotivitatea, firescul unui astfel de eveniment, propunînd o identificare totală a celor două personaje, din care va rezulta, în mod necesar, halucinația ca mijloc de cunoaștere a lumii și a Celuilalt. Identitatea Celuilalt pare să fie pentru Peter o posibilitate de a exista, după traumele războiului, dar similitudinea propriei personalități cu personalitatea Celuilalt, pe care personajul o urmărește nu doar la nivel biografic, ci și
lingvistic, va da naștere unor serii de anomalii. Autorul revine asupra condiției literaturii ca instrument, echivalînd lumea cu romanul universal, unic și atotcuprinzător. Personajele evoluează sub auspiciile propriilor nevroze, halucinații și fantasme, cu deplina conștiință a existenței ficționale.
Patrick Deville, în romanul său Taba-Taba (Seuil, 2017), codifică într-o manieră amplă și aproape ilizibilă, la o primă lectură, cadrul extins al istoriei, la intersecția cu elemente aparținînd biografiei sale. Jocul autorului cu micro- și macrofocalizarea spațiului literar pe care îl proiectează, modul în care este fragmentat și dispus la nivelul formei acest roman instituie o manieră inedită de a vorbi despre nebunie și trecut. Haosul și nebunia nu aparțin doar lumii spitalului de psihiatrie pe care o dezvăluie autorul, ci și manierei sale de a se comunica și de a comunica Istoria, o istorie a Franței care se oprește și la Napoleon al III-lea, și la cele mai recente atentate care au avut loc la Paris. Deville aduce în discuţie, prin romanul său, umanizarea de care este lipsită adesea Istoria în grandoarea și îndepărtarea ei, dar și o viziune a fragilității umane confruntate cu acțiuni exterioare asupra cărora nu poate interveni, în ciuda voinței. În Niels (Viviane Hamy, 2017), Alexis Ragougneau se întoarce la cel de-Al Doilea Război Mondial, printr-o impecabilă pledoarie pentru prietenie, dreptate, curaj și căutarea adevărului. Toate aceste valori țin de acel engagement care domină viziunea despre lume a personajului și care, odată confruntat cu Istoria, ar trebui să se dilate și să guverneze orice acțiune. Această căutare deopotrivă istorică și senzorială, desprinsă dintr-un set de imagini teatrale, conferă textului o forță ficțională prin care se distinge cu ușurință de celelalte titluri ale listei.
Întorcîndu-se la Istorie, scriitorii francezi nu se arată intimidați de familiaritatea publicului cititor cu subiecte și cadre temporare arhiprezente în literatura lumii, ci mai degrabă sînt cuprinși de un curaj care presupune regîndirea tehnicilor romanești și a strategiilor de limbaj prin care li se conferă acestor realități o dimensiune ficțională. Nu poate fi contrazis nimeni care afirmă că literatura francofonă s-a preocupat îndelung de conflictul franco-algerian și de interferențele tensionate ale celor două lumi. În lista Goncourt de anul acesta, Alice Zeniter revine la același subiect în romanul său L’art de perdre (Flammarion, 2017), care a cîștigat deja, pe bună dreptate, Premiul Goncourt – Alegerea Poloniei. Această artă de a pierde nu ține doar de raportul cu istoria, ci și de angajamentul față de sine, față de identitatea socială, personală și istorică. Întrebarea care se formulează aici este: Cine sîntem în lipsa originilor noastre? Răspunsul la această întrebare se regăsește în romanul lui Zeniter, care tratează istoria mai multor generații din aceeași familie, oprindu-se, la fel ca personajul lui Ragougneau, asupra curajului de a sfida Istoria și de a o contrazice. Aici, personajul central, o tînără algeriană, este nevoit să se întoarcă într-un trecut care nu îi aparține și nu i-a aparținut niciodată, care îi este profund necunoscut și pe care nu poate, în mod natural, decît să-l respingă. Această „țară fără adolescență“, care a cunoscut direct maturitatea, devine treptat pentru Naïma un loc recognoscibil, cu care se poate identifica cel puțin la nivel senzorial. Romanul lui Zeniter se alătură listei restrînse din inițiala Listă Goncourt, ca un text care merită reținut.
În Nos richesses (Seuil, 2017), Kaouther Adimi pornește de la un motiv livresc și inovativ care declanșează o lume posibilă: o librărie algeriană, construită de primul editor al lui Albert Camus. Romanul propune un arc peste timp și o paralelă între două tipuri de personalități: pe de o parte, Edmond Charlot, cel care construiește o librărie în 1935 și editează primele texte ale lui Camus, pe de alta, Ryad, care va rămîne iremediabil indiferent față de literatură și care ajunge în Alger cu misiunea de a distruge librăria lui Charlot. Este de remarcat în stilul lui Adimi acea lejeritate de a reveni la imaginea literaturii canonice prin umanizarea spațiului pe care scriitorii precum Albert Camus îl locuiau.
Una dintre cele mai bune surprize ale Listei este cu siguranță cartea lui Olivier Guez, La disparition de Joseph Mengele (Grasset, 2017). Un personaj sonor precum Mengele poate dăuna oricărui roman, prin simpla preexistență textuală, dar aici intervin finețea discursivă a autorului și capacitatea surprinzătoare de a
inova la nivelul acelui comment al textului. Fuga lui Mengele în America de Sud și evoluția acestui personaj controversat al Istoriei sînt trecute printr-un filtru stilistic și narativ prin care autorul se individualizează și surprinde. Din punctul de vedere al ficționalizării, Guez nu cade în capcana amănuntelor contextuale și nici a Istoriei.
Meritul acestor texte care, prin vitalitatea și forța lor de expresie și de organizare narativă, readuc în discuție episoade ample ale Istoriei, ține de inovația tehnicilor de ficționalizare a realității istorice. De aici rezultă capacitatea romanului francez de a se reinventa, o capacitate care poate surprinde prin curajul care o însoțește.
Microficțiuni despre singurătate și alți demoni
În Lista Goncourt se regăsesc și romane care nu proiectează decît istorii punctuale, fie desprinse de orice cadru temporar și dependență exterioară, fie cu un cadru estompat, care nu influențează în mod definitoriu evoluția ficțională a textului. Romanul lui Marie-Hélène Lafon, Nos vies (Buchet-Chastel), merge în această direcție, în profunzime, construind o percepție microscopică asupra lumii care înconjoară personajul central, de altfel singular și solitar, captiv într-un soi straniu de mișcare imobilă. Textului îi lipsește complet vitalitatea, inerția personajului este transpusă și în stilul scriiturii. Voyeurismul existențial, ca o necesitate a individului de a fi în lume, întîlnește în textul lui Lafon obsesia și fragilitatea mentală sub semnul plasticității și al vizualului. Viziunea personajului pare să fie generalizantă, „viețile noastre“ sînt rezultatul unei proiecții regizorale care vine mereu din direcția celorlalți și dintr-o nevoie organică de ficțiune.
Construit pe filonul istoriei personale adînc înrădăcinate în nuanțele și valorile suferinței și ale dezumanizării, romanul lui Véronique Olmi, Bakhita (Albin Michel), depune mărturie, printr-un stil narativ matur și sclipitor, despre existența unei copile care, la capătul unor îndelungi suferințe, devine martir și este canonizată de Papa Ioan-Paul al II-lea. Formația de scenarist a lui Olmi transpare cu ușurință și rezidă în plasticitatea limbajului și în acea finitudine a stilului greu de regăsit, cu precădere în ficționalizările biografice de această factură.
Construit pe filonul aceluiași omniprezent sentiment de necesitate a reîntîlnirii cu trecutul, romanul lui Yves Ravey, Trois jours chez ma tante (Éditions de Minuit, 2017), aduce în discuție sentimentul de vină și propune o viziune a renegocierii trecutului care îl va intriga pe cititor și în care personajele apar mai degrabă spectrale. Poate, într-o anumită manieră, această apropiere de Celălalt cu care îți poți împărți existența este cel mai intens exploatată, la o limită foarte rafinată cu identificarea totală cu Celălalt, în romanul lui Brigitte Giraud, Un loup pour l’homme (Flammarion, 2017). Aici, tensiunea relaționării cu Celălalt capătă consistența tandreții și a răbdării, iar din această consistență rezultă dorința puternică de a-l vindeca pe cel de lîngă tine. Stilul lui Giraud este incisiv și pare că taie foarte fin singurătățile și suferințele fizice ale personajului-simbol al romanului, Oscar, un tînăr infirm a cărui existență duală provine atît din realitatea cotidiană pe care o trăiește într-un spital algerian, cît și din reverie, cu dimensiunea ei halucinantă. Pledoaria lui Giraud este evidentă, în mijlocul războiului asupra căruia autoarea nu se va opri decît contextual pentru a configura premisele stării emoționale a personajelor, umanitatea nu transpare decît în momentul în care decizi să îl vindeci pe Celălalt. Tot în jurul vindecării se concentrează și cartea Summer (JC Lattès), în care Monica Sabolo urmărește itinerariul traumei ca mijloc al cunoașterii de sine și al acceptării. Remarcabilă este în acest roman fluiditatea stilului narativ, care întîlnește un subiect intens exploatat. Personajele trăiesc și ele la marginea halucinației, ca într‑un imens joc de oglinzi, iar de aici provine tensiunea spațiului ficțional pe care Sabolo o gestionează cu succes.
Reînceputurile romanului
Titlurile care se regăsesc pe Lista Goncourt și calitatea lor literară reprezintă un indicator important al legitimării literaturii franceze contemporane, care pare că iese treptat din starea de amorțire în care se afla pînă de curînd, ușor inaccesibilă traducerilor în limbile străine de circulație restrînsă. Mai degrabă disponibilă mediului anglo-saxon, literatura franceză contemporană, prin regîndirea propriei structuri, se apropie tot mai mult de un anumit grad de cooperare ficțională cu spațiile literare adiacente. Romanul francez pare să fie în siguranță, prins într-o intensă reconfigurare arhitecturală care îi este benefică în măsura în care îi legitimează posibilele tendințe. Stilurile scriitorilor francezi de a exista intratextual și maniera de a fi la marginea spațiului ficțional, pe care le evoca Marthe Robert în extraordinara ei carte Romanul începuturilor și începuturile romanului, nu par să fie amenințate de nimic, în ciuda celor care susțin tocmai contrariul. Literatura franceză a zilelor noastre răspunde cu succes la întrebare lui Marthe Robert: De ce romanul?, mai precis prin capacitatea ei intrinsecă de a se reinventa și de a‑și găsi specificitatea prin rafinarea limbajului care întîlnește luciditatea stilului și armonia sintaxei narative. Romanul francez contemporan nu o contrazice deloc pe Marthe Robert, pentru că, într-adevăr, așa este, „romanul tinde irezistibil către universal și absolut, către totalitatea obiectelor și a gîndirii: fără îndoială că în acest fel el uniformizează și nivelează literatura, dar pe de altă parte, îi oferă debușeuri inepuizabile deoarece nu există nimic care să nu se poată scrie“.
Despina Jderu este președinta juriului Lista Goncourt – Alegerea României