Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Lopata lui Boc
- 03-02-2012
- Nr. 610
-
Bedros HORASANGIAN
- Politic
- 2 Comentarii
Nu este vremea glumelor. Frigul, viscolul şi zăpada s-au năpustit asupra unei bune părţi din Europa. Ne-a uafectat şi pe noi. Românii lui Boc. Ne afectează nu doar frigul, viscolul şi zăpada. Protestele din diverse pieţe şi multe oraşe ale României, contrar celor prognozate de comentatori, au continuat. Că au fost şi sînt prea puţini participanţi, deja nu mai contează. Vorbărie multă pe cifre. O anume fierbinţeală a cuprins nu doar populaţia pauperizată – mulţi dintre protestatari nu sînt pensionari sau studenţi, huligani, sau suporteri ai unor echipe de fotbal –, ci şi pe oamenii sofisticaţi (formularea elegantă îi aparţine ambasadorului SUA, Mark Gitenstein), care au motivele lor să scandeze lozinci antiprezidenţiale, antiguvernamentale, panoplia solicitărilor prezentînd o mare diversitate de cereri, doleanţe şi abordări. Ceva nou s-a petrecut imediat după episodul Arafat, încheiat elegant prin reprimirea doctorului specialist în medicina de urgenţă în ministerul de unde demisionase intempestiv. Doar că lucrurile, în loc să se aşeze şi să intre în matca lor firească – resemnare, indiferenţă, neputinţă – s-au agitat şi au creat o situaţie nouă. Protestele stradale, oricît de neînsemnate numeric – Putin ar fi rezolvat rapid situaţia nu cu jandarmi, ci cu militarii OMON şi Spetznaz (specializaţi […]
Baltagul lui Rebreanu Capu’ ce pleacǎ nu taie
„cetinel !” nu vǎ ambalaţi ! la pachet sau banal !
Doar cîteve zile de hodoronc-tronc şi-am putea zice, HÎC ! s-au pus osiile-n loc.
O zi fǎrǎ de mişto, hai! o sǎptǎmînǎ fǎrǎ MIŞTO, şi poporul ǎsta, moare!
bing-bong, ping-pong, polo-boc, bloc-cu noroc, boc-stop.
Avem în noi incoştienţa(aia)colectivǎ cea mai fantasticǎ din lume povestitǎ deja de cei mai renumiţi intelectuali autohtoni Sadoveanu, Beniuc, Pǎunescu şi alţii, o pǎdure întreagǎ de spînzuraţi, restul nici nu mai conteazǎ, Priviţi !
Cum e sezonul aşa-i şi anotimpul, în loc de praf, se aruncǎ, zǎpadǎ din abundenţǎ, în ochii tele-spectatorilor, omului sincer, cetǎţeanului treaz. Treaz de necaz. Curat beat.
Dar fǎrǎ HAZ de NECAZ, nu poţi schimba nici un MACAZ, tocmai de-aceea sǎ fumǎm mereu la momentul potrivit pipa pǎcii. S-A DAT O ŞTIRE ! O ALTA !
Nouǎ, veselǎ, ca balta ! Ce conteazǎ, noi sǎ rîdem, printre dinţi, printre gingii, cǎ o fi sau cǎ n-o fi !
E GREU !!!
La BAL e ca la BAL, chiar şi în patine de hockey
Dacǎ nu e limpede e oricum clar, cine pricepe nu pricepe NIMIC !
Cum lumea vede ce nu vede, şi cînd vede nu crede ce vede, iar cînd nu crede, crede cǎ nu crede, deci ştie.
Iar cînd ştie, ştie ce nu ştie, şi dupǎ aia tot aşa, cu siguranţǎ şi vehemenţǎ.
Numai la Bîlci nu-i ca la Bîlci, povestea-i lungǎ, ursul nu mai are coadǎ, dar noi tot la lopatǎ sîntem cǎci ninge cu rîvnǎ şi bucurie, iar la televizor ni se spune cine trage în cine, rǎul acela şi binele acesta, JOS susul, SUS josul ! zidul morţii şi-al vieţii !
Cu diacritice sau fǎrǎ, situaţia-i criticǎ din decembrie, chiar din august. Mai rǎmîne sǎ ne punem de acord asupra anului cu pricina.
Azi sîntem, vrînd-nevrînd, în 2012, anul Apocalipsei, deci al dezvǎluirilor.
Femeia cu barbǎ are trei capete şi labirintul oglinzilor ne deformeazǎ hazliu, dar nu tocmai, viitorul clǎdit cu atîta trudǎ de cel puţin douǎ decenii.
Fiecare clipǎ conteazǎ, sǎ ne iubim cu toţii ca niciodatǎ.
Vom vota cu cel mai bun. Caragiale nu mai e printre noi.
S-au împǎcat parcǎ, voie bunǎ şi steaguri piesa de teatru continuǎ, pînǎ la toamnǎ sǎ tot recitim-revedem-asculta din scrierile celebre care ne vindecǎ mereu aceleaşi şi-aceleaşi atît de dragi nouǎ, celebre autohtone metehne.
Paleta scriitorului, peniţa pictorului
CE VREMURI ! Înţeapǎ frigul, a-ngheţat România !
Tare ne mai frige frigul ǎsta, ne arde.
Îngheţatǎ de România, de cacao amarǎ şi tare rǎu fistichie, GROZAVǍ !
Lopeţi, cazmale, tîrnǎcoape, „tot mai bine decît seceri şi ciocane !” zise un bǎtrînel care le-a cunoscut bine pe toate.
Noi am zice, „vremuri dure !”, „oricum mai bine bocnǎ decît la ocnǎ !” zise abia murmurînd tot bǎtrînelul acela privind undeva prin prejur într-o parte.
Ne-au îngheţat toate cele şi sîngele rece tot stînd înţepeniţi şi uitîndu-ne la televizor uitînd de tot şi de toate, murind lent degerînd aşteptînd parcǎ sǎ vinǎ de undeva cineva sǎ ne s(c)ape cu o lopatǎ Mareeeee şi Bunǎǎǎ şi Dulceeee ca o îngheţatǎ de România de cacao şi tare fistichie cu arome care mai de care, culori colorate şi idei minunante şi versuri grozave cîntate-aleluia.
La lopatǎ înainte la soluţii înapoi.
Şi dacǎ tot sîntem aşa de tari la lopǎţit, ce-ar fi sǎ punem şi noi mîna pe cîte-o lopatǎ şi sǎ ne dezţelenim niscaiva creierul cǎ tare s-a mai lichefiat de-atîta ger metafizic.
Oare, decît sǎ tot arǎtǎm cu dejtu, n-o fi venit vremea sǎ descoperim chiar NOI comoara aia de “soluţie miraculoasǎ”, sǎ ne înzdrǎvenim o datǎ pentru totdeauna fiinţa asta de-i zice „naţionalǎ” care mai mult nu mai este şi cînd e, e tot degeaba.
Sǎ punem fiecare mîna pe-o lopatǎ şi sǎ ne sǎpǎm adînc înlǎuntrul cǎutîndu-ne prin toate cotloanele şi mǎruntaiele, partea rea şi bolnavǎ, şi surdǎ şi-orbitǎ şi oarbǎ, s-o facem pachet şi s-o ardem ca sǎ devenim însfîrşit, oameni cu mintea la cap şi nu cu ea doar în lopatǎ ca alţii, şi ce-ar fi sǎ nu mai tot bocim ca babele prin pieţe tot aşteptînd etern, sǎ cadǎ sau sǎ nu cadǎ.
Cam aşa gîndea bǎtrînelul nostru singur aici pe o bancǎ în parc fǎrǎ sǎ îndrǎzneascǎ sǎ spunǎ vreo vorbǎ ca nu cumva sǎ-l audǎ cineva şi sǎ-l ia una-douǎ aşa direct cu lopata, iar unul cu secera şi ciocanul sǎ-i punǎ în mînǎ un tîrnǎcop ca sǎ-şi sape singur groapa, pe gerul ǎsta.
Şi tot stînd aşa gîndindu-se el la ce zicea mai demult Caragiale, s-a lǎsat dus de ispitǎ şi-a adormit pe bancǎ în ger surîzînd la fulgi şi la vifor tocmai sǎ-i fie somnul lin şi codrul aproape.
Dupǎ ce-am rîs cu hohote, cu bucurie şi spaimǎ citind textul lui Caragiale despre „Intelctualii”, luînd aminte la spusele bǎtrînelului devenit statuie de promoroacǎ sau în-ger, tare m-am gîndit sǎ-mi cumpǎr repede şi eu o lopatǎ, un tîrnǎcop şi-o cǎldare, şi sǎpînd în mine adînc cǎutînd straşnic, sǎ mǎ îmbogǎţesc descoperind aurul care-mi zace ascuns înlǎuntru.
Cînd voi deveni bogat mǎ voi aşeza şi eu pe o bancǎ şi-abia de-am sǎ murmur povestea cu bǎtrînelul, îngerul, lopata şi îngheţata, s-o afle toţi fǎrǎ s-audǎ balaurul.