Loteria finanţărilor culturale

  • Recomandă articolul

Logo-AFCN-Proiect-Color-RGB-e1448882877179În cartierul unde locuiesc de patru ani, la intersecţia dintre străzile Calea Vitan, Ener­geticienilor şi Rîmnicu Vîlcea, se află un ansamblu de semafoare şi semne de prioritate aflate într-o perfectă neconcordanţă şi permanentă disfuncţionalitate a timpilor. Dinspre centru, cu maşina, ţi se dă verde în intersecţie şi imediat e un semafor pentru pietoni care este tot verde, nesemnalizat în nici un fel pentru şofer. Acolo era să-mi pierd viaţa de mai multe ori, încercînd să traversez. Atunci cînd semafoarele nu merg, confuzia domneşte: străzile mai mari pierd prioritatea în intersecţia cu strada secundară. Dincolo de frustrarea de a trăi într-un cartier pentru maşini, dar unde nici măcar maşinile nu circulă fluid, am avut ocazia să fiu martoră la un nou fenomen. De aproximativ un an, în această intersecţie stau zilnic două-trei-patru maşini de Po­liţie, burduşite cu opt-zece poliţişti. Aceştia urmăresc pietonii care ies din magazinul Auchan şi traversează (neregulamentar) către staţia de autobuz de peste drum şi dau zeci, dacă nu chiar sute de amenzi pe zi. Şi tot zi de zi mă întreb, în surdină, ca babele care vorbesc singure pe stradă, dacă nu ar fi mai simplu, mai civilizat şi mai aproape de nevoile reale să se facă o trecere de pietoni fix acolo pe unde traversează oamenii. Evident, pentru bugetul care încasează banii din amenzi ar fi o pierdere – dar, de fapt, care este rolul şi simbolul amenzii? O metodă de îmbogăţire a autorităţii care o aplică sau o metodă de corijare a unui comportament neconform social, periculos, lipsit de civism? Din umila postură de cetăţean, îndrăznesc să cred şi să sper că răspunsul este cel de-al doilea.

Poate vă întrebaţi care este legătura dintre amenzile de circulaţie şi finanţarea publică a proiectelor culturale independente din România. Ei bine, din păcate, ea există şi rezidă în aceeaşi mentalitate prin care preferăm să pedepsim, în loc să construim, preferăm să învăţăm prin eliminare, să punctăm sustenabilitatea în timp ce o sabotăm la cel mai adînc nivel, în însăşi structura gîndirii politicii publice de finanţare.

Partea cu adevărat tristă este că ne-am obişnuit cu un modus operandi greşit la atît de multe niveluri, generat de o permanentă încercare a organizaţiilor culturale independente de a se adapta „din mers“ la cadrul impus de cei mai importanţi finanţatori. În acelaşi timp, procesul invers, cel al adaptării finanţatorilor la realitatea scenei culturale şi artistice, este lent, aproape insesizabil. An de an, reprezentanţii organizaţiilor culturale independente sînt chemaţi la consultări cu AFCN şi cu ARCUB. Din păcate, din sugestiile şi ideile propuse, un procent infinitezimal este pus în aplicare, de obicei, cu întîrzieri de cel puţin două sesiuni de finanţare. Alţi finanţatori, de pildă ICR, nici măcar nu se străduiesc să facă această simulare a interactivităţii – atitudine mai sinceră, pînă la urmă.

În lipsa evoluţiei prin adaptare la nevoile artistice, am putea crede, naiv, că măcar seturile de reguli rămîn antilogice şi birocratice, dar stabile. Din păcate, nici asta nu se întîmplă. Regulile jocului se schimbă de la an la an, dar în sens birocratic, mereu în detrimentul organizaţiilor, singurele constante rămînînd insuficienţa resurselor, competiţia acerbă pentru fonduri şi fenomenele negative asociate pe care le putem regăsi în procedurile organizaţionale, adaptate, cum spuneam, unui handicapat cadru public. Şi dacă vorbim de handicap, nu putem să nu observăm că sume ridicol de mici sînt aruncate o dată sau de două ori pe an aşa-zisului „sector independent“, precum oasele unui pui cîtorva zeci de cîini flămînzi. Efectul? Dezbinare, lipsă de cooperare între organizaţii, deconstrucţie. Mai amuzant este că, deşi sumele oferite acoperă proiecte puţine şi obligatoriu de mică anvergură, aşteptările sînt mari la nivelul impactului strategic pe termen lung. Evident, este nerealist să aştepţi rezultate consolidate atunci cînd premisele pe care le trasezi sînt cele ale dezbinării, hipercompetiţiei, limitării şi frustrării.

Limitare şi frustrare. Iată cheile de boltă ale dezvoltării culturale independente în România – cel puţin în ultimii 12ani, aşa cum îi ştiu eu. Organizaţiile independente nu pot primi finanţări pentru cheltuieli recurente, administrative. Organizaţiile independente nu pot primi finanţări multianuale (decît prin aplicaţii la Uniunea Europeană – aplicaţii care nu sînt susţinute prin cofinanţare de Statul român). Organizaţiile independente nu au voie să aplice decît cu un număr limitat de proiecte pentru sume extrem de limitate. Este invocat mereu cadrul legal, şi asta într-o ţară unde avem precedent pentru sute de legi schimbate pe genunchi prin OUG-uri.

Incertitudinea capacităţii organizaţionale de a atrage anual fonduri pentru derularea proiectelor şi lipsa finanţărilor multianuale conduc la instabilitatea echipelor şi la o aglomerare a proceselor manageriale pe ultima sută de metri a proiectului. Cea mai lungă perioadă a anului organizaţiile muncesc pentru finanţare. Aplică pentru fonduri, anual reluînd aceleaşi procese costisitoare energetic. Munca completării cererilor de finanţare este neremunerată atît în cazul fericit al cîştigării finanţării, cît şi, mai ales, în cazul nefericit, şi cu o incidenţă mult mai mare, al nefinanţării proiectului. Astfel, singurele certitudini ale unui manager cultural la începutul anului sînt munca neremunerată şi incertitudinea continuării proiectelor. În aceste condiţii, susţinerea şi remunerarea unei echipe permanente rămîne un vis etern amînat.

Soluţia la care au apelat mai multe organizaţii culturale a fost aceea a echipelor cuplu, de obicei soţ-soţie. În cele mai multe cazuri, unul dintre cei doi face partea de directorat artistic, iar celălalt hîrţogăraia, dar nu este o regulă – fiecare îşi împarte sarcinile cum poate. O altă formulă funcţională este aceea a organizaţiilor înfiinţate de cîţiva artişti care se reunesc pentru a putea face proiecte împreună. Treaba merge pînă la primul scandal şi mai comportă dezavantajul că, an de an, o parte dintre artişti trebuie să stea pe tuşă, pentru că există numere limitate de proiecte cu care o organizaţie poate aplica pentru fonduri. Cele două formule expuse mai sus funcţionează, în sensul că organizaţiile reuşesc să nu sucombe, dar creşterea unor profesionişti mai tineri este cvasiimposibilă, iar know how-ul rămîne captiv în aceste sisteme aparent eficiente, dar ne­scalabile. Personal, nu cunosc nici o organizaţie culturală independentă cu o echipă mai mare de cinci angajaţi permanenţi – angajaţi, nu iniţiatori. Poate nu sînt informată.

Un alt fenomen care sabotează domeniul chiar din interior este cel al voluntariatului cvasietern. Este metoda prin care mulţi oameni mînaţi de cele mai bune şi onorabile intenţii se sacrifică, ani la rînd, pentru a face proiecte subfinanţate. Atunci cînd aplică pentru fonduri sau sponsorizări, din dorinţa de a le putea pune în act, se elimină pe ei din statul de plată sau îşi dau sume ridicole pentru munca pe care o prestează. Cei mai mulţi se bazează fie pe venituri suplimentare din alte activităţi, fie pe ideea că, la un moment dat, vor începe să poată cîştiga din management cultural. Efectul pervers al acestui fenomen, nevinovat la bază, este faptul că evaluatorii s-au obişnuit cu onorarii ridicole pentru membrii echipelor de management şi ajung chiar la aberaţii în care denunţă ca exagerate remuneraţii de 5‑600 de lei pe lună.

Voluntariatul la nivel de management al proiectelor culturale conduce la alte fenomene: cel al deprofesionalizării domeniului şi cel al hibridizării profesiilor (artişti deveniţi contabili şi alte mutaţii). Este firesc ca, dacă cineva trăieşte doar din practica managementului cultural, să nu poată face compromisuri nesfîrşite la plata propriei remuneraţii sau un infinit cumul de funcţii. Iar pentru a combate aceste două tendinţe este nevoie de echipe de profesionişti angajate în organizaţii, cărora să li se poată asigura salarii suficiente şi constante. În lipsa lor, evoluţia organizaţională este imposibilă.

O altă formă de voluntariat la nivel managerial, de asemenea, o consecinţă perversă a adaptării la sistem a organizaţiilor, este aceea a falselor cofinanţări. Toată lumea ştie, nimeni nu vorbeşte despre asta. Dar cei 10 sau 20% din proiect pe care trebuie să-i adu­că de acasă organizaţiile pentru proiectele mici sînt, de cele mai multe ori, chiar salariile echipelor manageriale. Ca practică, acestea sînt încasate doar pentru a putea fi ulterior vărsate înapoi în proiect. Soluţia? Prima care îmi vine în minte: acceptarea muncii voluntare a echipelor drept cofinanţare în natură. Cea de-a doua, creşterea capacităţii organizaţionale, pentru a putea atrage multiple surse de finanţare în proiecte. Anul acesta, multe dintre organizaţiile care şi-au permis să dezvolte proiecte cu mai multe surse de finanţare au fost dezavantajate, ca să nu spun chiar discriminate, de o nouă regulă apărută în 2016, şi anume că sursele de finanţare nu trebuie doar indicate la momentul redactării cererii de finanţare (şase-opt luni înainte de demararea proiectului), ci trebuie demonstrate. Prin demonstraţie nu vom înţelege o declaraţie pe proprie răspundere, nu vom înţelege o enumerare a surselor de finanţare vizate, ci doar contractele semnate sau o poză a banilor în bancă. Astfel că proiecte valoroase au fost descalificate de cei doi finanţatori principali ai momentului, AFCN şi ARCUB, pe motiv că la ARCUB nu se putea face demonstraţia fondurilor de la AFCN şi viceversa, concursurile desfăşurîndu-se concomitent. Mai mult decît atît, şi aici mă voi întoarce la povestea de la început, cu traversarea prin locuri nepermise, consider că felul în care au loc selecţiile în acest moment, întîi din punct de vedere al conformităţii administrative –  adică birocratic, eliminatoriu – şi abia ulterior conceptual-artistic, este la fel de nociv şi inutil pentru cultura independentă precum sînt amenzile din faţa Auchanului.

logoMilitez pentru sisteme gîndite pentru om, pentru evoluţie. Aşa cum consider că, dacă 200 de oameni traversează zilnic neregulamentar printr-un loc, înseamnă că acolo trebuie instaurată o trecere de pietoni, tot astfel cred că orice concurs cultural ar trebui să înceapă printr-o selecţie calitativă. În urma acesteia, cele mai bune proiecte ar trebui evaluate birocratic. Iar în urma acestei evaluări ar trebui să existe o etapă de conformare cu cerinţele finanţatorului. Etapă în care organizaţiei aplicante să i se ofere timp pentru a aduce toate actele solicitate, dovezile, bugetele rectificate etc. Mergînd mai departe în sistemele ideale pentru finanţarea culturii din România anului 2016, aş vedea această etapă inclusiv ca pe una educativă, colaborativă – în cadrul căreia reprezentanţii finanţatorului le-ar putea explica tuturor cîştigătorilor ce fel de acte doresc, cum doresc să fie formulate şi, în cazul în care organizaţiile întîmpină dificultăţi, să fie susţinute. Utopie?

 

______________

Nona ŞERBĂNESCU este artistă şi manager cultural, director de proiecte al Asociaţiei pentru Promovarea Artelor Contemporane.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }