Val și Cetatea Sufletelor este prima carte pe care Ana Alfianu a scris-o și a ilustrat-o. A absolvit Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, cu o licență în Arte plastice și decorative, specializarea conservare-restaurare, iar în intervalul 2006-2007, a urmat cursuri de teatru, film și artă în Statele Unite.
Povestea pe care autoarea o propune celor mici este o mirabilă lecție de ucenicie emoțională și relațională, al cărei mesaj mai adînc este nevoia de poveste a individului (dar și de muzică, poezie, culoare), înțeleasă drept o constantă antropologică. Acționînd terapeutic, aceasta devine o formă de eliberare de anxietatea realului – teama generată de ireversibilitatea timpului istoric, teama în fața dispariției definitive. În Val și Cetatea Sufletelor, Caracatița Elacaravolturna, o Șeherezadă subacvatică, are drept unic leac poveștile, atît pentru suferințele trupului, cît, mai ales, pentru cele ale sufletului: „E ca și cum Timpul, despre care se zice că vindecă orice rană, ar sălășlui în aceste povești“. Adevărul poveștilor auzite sau spuse asigură confortul necesar, nefiind chestionat în privința validității sale, nu întreține nesiguranța, precum adevărul din lumea reală, mai flexibil, mai instabil, mai angoasant (Cf. Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanța, 1997, pp. 114-119). Fiecare aude povestea pe care urechea sa e pregătită să o asculte, ca și cum două taine sînt puse față-n față în oglindă, potențîndu‑se reciproc: „Val ascultase cu ochii măriți și gura întredeschisă, iar acum, fără să înțeleagă prea bine de ce, se simțea preschimbat. Deși era trist, parcă o putere uriașă și nouă i se cuibărise în inimă“.
Val este un băiețel de 10 ani, care tînjește de dorul bunicului. Moartea acestuia nu-l dezarmează, ci îl determină să găsească o cale de a-l reîntîlni. Alături de mai înțeleapta Malila, o țestoasă ce poartă în suflet nostalgii similare (ocupantă a funcției de cal înaripat), pornește pe lungul drum al reîntîlnirii, în căutarea Cetății Sufletelor. Intrăm, însă, într-o altă vîrstă a poveștii, deoarece locul voiniciei clasice este luat acum de străbaterea unor lumi noi, care pun la încercare răbdarea, încrederea în sine ori acceptarea propriilor emoții. Cititorul face cunoștință cu o serie de microuniversuri fantasy, a căror geografie/structură aparte surprinde. Simetria (imperfectă) în care se așază traversările acestor spații pare să aibă propriul ei tîlc: coborîrea în coșmar și în incert (glasul spaimelor din Labirintul de Pămînt al Coșmarurilor), urmată de traversarea orașului neînțelegerii, al discordiei care dictează inclusiv reconfigurarea arhitecturală a ansamblului, are drept corelativ orășelul pe roți, care citește și împlinește visele locatarilor, purtîndu-i după placul inimii lor, dar și pădurea tăcerilor în care cuvintele-obiecte (ce „se destramă de îndată ce cuvîntul era împărtășit“) dau greutate conversației („Cuvintele se nășteau prea anevoie și erau prea prețioase ca să fie azvîrlite de colo-colo cu ușurință“). Spațiului antiutopic de la început îi răspund ulterior virtualități pozitive seducătoare. Monstruozitatea, captivitatea tulburătoare și stridența sonoră primesc lecția armoniei muzicale/cromatice, a izolării binefăcătoare ori a ascultării răbdătoare a celuilalt. Discursul limitat al personajelor cu care interacționează Val și Malila (schematice structural, reprezentative pentru spațiul din care se desprind) întreține o solemnitate a rostirii: acestea își împărtășesc taina, își duc la împlinire misiunea și apoi amuțesc definitiv. Accentul pare să cadă pe bogăția imagistică ce se desfășoară caleidoscopic, fiecare dintre lumile propuse putînd exista în chip autonom, nu doar ca trepte necesare ascensiunii protagonistului. De altfel, se simte o oarecare incongruență între vîrsta acestuia și puterea de sugestie a universurilor cu care se confruntă.
Privind dinspre suprafața textuală, observăm că Ana Alfianu face loc în poveste și imaginilor de o prospețimea ingenuă („[oceanul] Sclipea sub soare, alb-argintiu și neted ca o oglindă nou-nouță“), și inovațiilor lingvistice savuroase („Nu există rucubeu! Habar n-ai despre ce vorplești!/ – Trăcere! Sînteți neptuni cu toții!“), dar și aforismelor jucăușe („pentru frații mei cei duși/ ‛colo sus, pe veci supuși/ unei legi ce spune, iată/ că n-o să-i mai văd vreodată“), ce se cer decriptate. Val și Cetatea Sufletelor este o carte despre vise care alină dorul și tăceri pline de înțeles, despre căutări care te fac să crești și să cuprinzi cu mintea-ți de copil învățături pe cît de simple, pe atît de tainice, recreînd o lume deopotrivă de fragilă (prin imponderabilitatea visului) și de robustă (prin curajul de a împlini ceea ce se cere împlinit).
Ilustrațiile în acuarelă realizate de autoarea însăși încearcă o trezire a sensibilității celor mici față de reverie, ca un îndemn de a cutreiera și vizual prin atîtea locuri nemaiîntîlnite, cu balauri poeți, cu pitici îndelung răbdători în meșteșugitul cuvintelor ori cu încremeniri în muzicale liniști. Sînt recreate aceste spații în liniile lor cele mai generale, contrastînd parcă cu bogăția descriptivă a textului propriu-zis. Conturarea sumară a personajelor (pierderea lor în ansamblul compozițional, ștergerea chipurilor ori așezarea lor în conuri de umbră) ne amintește de posibilitatea de a înțelege aventura lui Val drept o subtilă parabolă despre lucrurile cu adevărat importante.