Maestre drag

De la ultima scrisoare, timpul parca s-a mai ingustat si el, ca suisul in clopotnita, de unde cobor apoi cu spatele si gifii putin, trebuindu-mi mai multa vreme pina sa ma adun. Cu povestitul neajunsurilor nu va mai necajesc. Reiau de unde am ramas in toamna trecuta, cind va amintisem intentii si eventualitati acum implinite: mi-au fost adapostite citeva pinze, undeva prin nordul lumii. Cu ce straniu simtamint raminem cind ne pleaca fiintele, crescute de o viata. E drept, am fost sever si nu o data, cind a fost nevoie, le-am supus sacrificiilor, dar totdeauna spre binele lor. Pinzele despre care va scriu si-au gasit insa locul lor de veci, laolalta cu visele din care fusesera alcatuite, si cu cele pe care n-am ajuns sa le deslusesc. Acum, stau aliniate cu grija, la temperatura constanta, tatuate discret cu numarul lor de inventar, in vazul tuturor, fara un motiv bine definit, daca nu chiar in virtutea unor vechi obisnuinte. Au fost pronuntate multe cuvinte, si toti au crezut ca-mi traiesc triumful pentru ca-mi dadusera lacrimile. Nimeni nu auzea cintecul lebedei. Dumneavoastra n-ati fi spus nimic, poate mi-ati fi mingiiat crestetul, cum ati mai facut-o cindva. Intr-un fel, sint impacat pentru ca […]