Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Mai bine spunem fuck, decit vai, ce mojicie
- 25-08-2005
- Nr. 283
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Editorial
- 1 Comentarii
Prea ne dam de-a dura sa lovim in popice. Prea ne erijam in judecatori. Prea urechim la repezeala. Sintem inflamabili si bombanitori, devenim scortosi cind nu e cazul, ne ridicam poalele in cap pentru a ne face vint, desi mai nimerit ar fi sa folosim un evantai. Dragi compatrioti, cu ce v-a gresit Nicoleta Esinencu? De ce aceasta revolta nestapinita? De ce am ajuns, din nou, sa cautam noduri in papura acolo unde nu e nimic anormal? Basarabeanca Nicoleta Esinencu scrie un monolog dramatic intitulat Fuck you, eu.ro.pa. Fragmente din acest monolog, jucat in diverse colturi ale lumii, sint publicate in brosura ce insoteste participarea Romaniei la Bienala de la Venetia. Brosura a aparut cu ceva vreme in urma, dar nu ajunsese la pudibonzii de serviciu. Intr-o zi, cineva (un oarecare) gaseste in textul Nicoletei Esinencu citeva expresii care-i tulbura „naturelul simtitor“. Alearga cu ele la ziarele aflate in cautare de senzational si de aici tot scandalul. Se aud apostrofari, spirite simandicoase sanctioneaza si intervin: „Romania injura Europa, fratilor, pe bani guvernamentali, e nepermis, trebuie sa luam atitudine“. Si luam. Distinsul cronicar Tudor Octavian cade in plasa. Apare la televiziuni si infiereaza. Nu dispune de toate elementele, vorbeste ba de […]
Domnisoara in discutie are mai multa vina decat mine, de exemplu, pentru ca reactioneaza extrem de violent la simptomul “ bolii “ ( nu ni se dovedeste daca e inchipuita sau nu ) ce o cuprinde – un instinct mult primar pentru mileniul care ne insoteste. La fel nu e foarte bine sustinuta aversiunea pentru eu.ro.pa – concluzie personala, e drept, ce mi s-a indus din fragmentul prezentat ( desi cred ca l-ati ales pentru concludenta lui si nu derutarea cititorului ).
Adevarat e ca luarea unei atitudini se poate face academic, diplomatic sau in subsolul limbii ce-o avem la indemana; la fel, pe riscul si pe banii proprii sau ai altora.
Important e, fie acuzam fie apreciem, obtinerea – pentru un scop ales – a unei armonii personale formata din alinierea dimensionala – atat cat cunoastem – in aceeasi directie a gandurilor, sentimentelor, faptelor si cuvintelor pertinente fara a face apel la modele inconjuratoare – scuzandu-ne astfel ulterior.
Ideal vorbind, e nepoliticos, plicticos si aproape neproductiv sa te cuprinda multumirea justificata – de aceea nu m-as gandi sa pun piedica unei forme inainte si/sau dupa cunoasterea fondului ce a creat-o chiar daca este inestetica de-a lungul celor 5 simturi ( ori urat estetica – o forma de manifestare care ma amuza si pe care o suspectez de colaborare cu flerul = mult vehiculat in cazul persoanelor neclar conturate ).
De fiecare data cand suntem pusi cu voie sau de nevoie ( interesant de urmarit comportamentul si limbajul oamenilor in acele momente ) sa reprosam sau sa reclamam, o facem solicitandu-ne mintea si trupul la maxim ( fara sa recunoastem ca o mare parte din probele pe care le utilizam cu bucurie abia inabusita la incriminare vin, defuland, din interiorul nostru – ni se pare, fals se demonstreaza mai apoi, ca ne usuram de o greutate suparatoare si nestiuti de nimeni ).
Exagerarea care se practica in aceasta situatie tine, in primul rand, de propria slabiciune ce se exteriorizeaza instantaneu si independent de noi in reactie cu elementele ce compun atmosfera subiectului in dezbatere ( din pacate ea nu se manifesta la nivel particular ci la majoritatea oamenilor ).
Tendinta acuzatorie foarte la moda in special la persoanele inactive ( critica – si nu autocritica – mi se pare a tine mai mult de subiectiv si static ) constituie o contributie ce se prezinta de departe insatisfacatoare ( si spun asta gandindu-ma – cu strangere de inima si o anumita incretire a pielii -, ba uneori chiar dezamagit, ca nu suntem perfecti ).
Lumea nu a inceput si nici nu se va sfarsi asa cum vrem – prezentul nu exista: transferul dintre trecut si viitor se face printr-o particula ce ar trebui sa apartina eternitatii ca el sa existe iar in acel caz ratiunea, mai putin simturile, ne-ar surprinde neplacut.
Totul e in schimbare iar pentru a construi viitorul e chiar indicat sa apelam la infinitatea de combinatii dintre elementele de baza cunoscute cu care am operat– si-asa mai departe totul doar pentru finalizare pozitiva ( nescuzandu-se intotdeauna mijloacele care se folosesc ).
O mare greseala este si raportarea continua la sisteme – uitam ca existenta lor se bazeaza pe microsisteme functionale sau nu.
Una peste alta, nu e placut sa constati ca acest monolog agresiv – cel in discutie – ar reprezenta, pentru toate generatiile, singurul tip de solutie in impunerea si conturarea profunda a caracterelor umane in lupta cu diluarea si uniformizarea programata.
Sunt nevoit sa-i transmit ca energia ei s-ar putea focaliza intr-o directie literara diferita de cea abordata.