Povestea iubirii/The History of Love, primul lungmetraj în limba engleză al lui Radu Mihăileanu, a avut premiera oficială în România, în cadrul celei de-a 16-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, în prezența regizorului și a actorului principal, renumitul Derek Jacobi. Radu Mihăileanu, regizor stabilit în Franța în anii ’80, a cunoscut un succes internațional impresionant cu filmele sale: Trenul vieţii/Train de vie (1998), Premiul FIPRESCI la Veneţia şi Premiul publicului la Sundance, Trăieşte!/ Va, vis et deviens! (2005), Premiul publicului secţiunii Panorama la Berlin, Premiul César pentru scenariu original, iar Concertul (2009) a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, recompensat cu César pentru sunet şi coloană sonoră şi cîștigător a patru trofee Gopo. Povestea iubirii (coproducție Franța-Canada-Belgia-România,coproducător român fiind Libra Film) este o ecranizare a cărții omonime scrise de Nicole Krauss și urmărește povestea de dragoste dintre doi tineri evrei din Polonia nazistă, Léo și Alma. Léo scrie cartea Povestea iubirii ca pe o lungă declarație de dragoste pentru iubita lui, iar cartea va ajunge să traverseze epoci și spații diferite, conectîndu-i pe oameni.
Am stat de vorbă cu Radu Mihăileanu despre decizia lui de a ecraniza cartea lui Nicole Krauss, despre mesajul profund umanist pe care îl transmite în această epocă în care pericolul extremismelor nu a dispărut, despre problemele cele mai dureroase ale societății de azi și de ce avem nevoie, mai mult decît oricînd, să credem în forța iubirii.
Ați ales, pentru noul dvs. film, un subiect cu o încărcătură puternic optimistă, cu un mesaj umanist, de redescoperire a frumuseții și bunătății din om, indiferent de context. De ce v-ați oprit la Istoria iubirii de Nicole Krauss? Credeți în continuare în puterea iubirii?
Da, dovada e că am făcut filmul. Cartea mi-a oferit-o cineva în 2006, cînd a fost lansată, în Franța, știind că îmi plăcea acest tip de subiect. Bineînțeles că m-au înnebunit subiectele, personajele, stilul narativ al cărții, lipsit de o linie cronologică, dar la acea vreme nu m-am gîndit o secundă să fac un film, din multe cauze, una fiind că acțiunea se petrece în multe locuri, mi se părea prea scump pentru a-l produce, mai ales în Statele Unite. Apoi, era complexitatea narativă, atît de specific literară, nu aveam încredere să o pot eu transforma într-o gramatică cinematografică. Coincidența face ca, în 2013, doi producători francezi, care cumpăraseră drepturile cărții și care erau și ei înnebuniți după ea, au aflat că o citisem și că îmi plăcea la nebunie și au spus că singurul care poate să vorbească bine și despre o poveste evreiască în timpul războiului, și la New York, și în engleză, și cu actori venind de peste tot sînt eu. Au venit să mă vadă și le-am spus: „O clipă, o clipă, cartea e foarte complicată“. Am recitit-o și m-a izbit din nou forța poveștii. Bineînțeles, problemele tot acolo erau, dar am găsit niște soluții și le-am spus că trebuie să facem neapărat filmul dintr-un alt punct de vedere, care nu mă izbise cu șapte ani înainte, anume contextul mondial: crize, cinism, violență, șomaj, acum avem și Trump, și Brexit, Putin, Erdogan, și povestea asta mi se părea căzută din cer spunînd: „uite, e o poveste care ne dă un pic de speranță“, care ne spune că nu sîntem doar răi, disperați, poate că mai avem niște calități. Marea criză a omenirii este că nu mai știm să iubim. Deși vrem, nu mai știm, ne e frică, sîntem ca în niște închisori, în spatele unui ecran, nu mai avem curajul să ne uităm ochi în ochi și să spunem „te iubesc“. Așadar, în ciuda acestui romantism excesiv al cărții, propunerea de a o ecraniza mi s-a părut oportună în zilele de azi.
Ați strîns o distribuție de excepție, în rolul principal fiind Derek Jacobi. Cum a fost colaborarea cu el?
A fost extraordinară. Am ajuns la el printr‑o coincidență tragică, actorul pe care îl alesesem inițial era foarte bolnav, a descoperit că are cancer, și a trebuit să găsim foarte repede alt actor la același nivel, și am avut norocul să îl întîlnesc pe Derek, care e poate cel mai mare actor de teatru din lume, un om cu un spirit, o inimă extraordinare, e o plăcere să vorbești cu el despre orice, despre artă, Shakespeare, pictură, cinema, muzică. E un om foarte normal, modest, a venit la TIFF, i-a plăcut tot, a devenit un bun prieten. A fost foarte ușor de lucrat cu el, pentru că se lăsa dus, are o suplețe, ca orice mare actor de teatru, poate să facă în același timp Chaplin, burlesc, și în secunda următoare poate să facă Lawrence Olivier, un joc foarte concentrat, numai din privire, fără nici un gest, fără să-și miște nici un mușchi al feței și cu aceeași intensitate, pentru că înăuntru trăiește la fel. Din prima s-a stabilit o relație de mare încredere.
Care este firul roșu care leagă personajele din Polonia anilor ’30 cu cele din Brooklynul din prezent?
Singurul fir este dat de carte (cartea numită Istoria iubirii, pe care personajul o scrie ca pe o lungă declarație de dragoste) – deci de cultură și de forța cuvîntului – și de iubire, acest virus formidabil. Cartea călătorește în epoci și pe continente diferite, pleacă din Europa, trece prin America de Sud, pentru a ajunge în America de Nord, și îi contaminează, în drumul ei, pe toți, inclusiv pe adolescenții din Brooklyn, care nu au nimic de-a face cu personajele de la început, cele dintr-un sătuc din Polonia, în timpul războiului. E un mesaj foarte puternic, legat de funcția culturii, cultura care transmite nu numai cunoaștere, dar și dragoste, un îndemn de a fi mai buni și mai puternici, o legătură între generații. Prin dragoste, generațiile se încheagă între ele.
V-a inspirat în vreun fel situația din ultimii ani din Europa, fenomenul migrației etc., în realizarea filmului și alegerea temei?
Nu m-a inspirat, dar am făcut acest film pentru a răspunde, într-un fel „scrîntit“, la tot ceea ce se întîmplă, printre altele migrația, una dintre multiplele crize pe care le trăim. Sînt două crize care sînt excesive și care ne aduc aminte într-un fel de anii ’30. Pe de o parte, o ruptură enormă între cei săraci și cei bogați – n-am avut niciodată pe planeta asta atît de multe bogății și societăți cu cifre de afaceri incomensurabile, ceea ce ne aduce într-un fel aminte de Revoluția Rusă, cînd, la fel, era un dezechilibru prea mare între cei foarte bogați și cei foarte săraci; astăzi planeta e bogată, chiar dacă ecologic sînt foarte multe probleme – dar există două societăți, Apple și Google, care sînt echivalate în bursă între 350 și 550 de miliarde de dolari, ceva ce nu s-a întîmplat niciodată în istoria umanității, dar rata șomajului în lumea întreagă este enormă. Este scandalos. Și pe de altă parte, problema migrației, în care tot o problemă ce ține de lipsa de dragoste – cum pot oamenii aceia care au 550 de miliarde să nu se uite jos la cei care mor de foame? Ca în anii ’30, migranții sînt considerați mase amenințătoare, este incredibilă această lipsă de generozitate, nu mai știm să iubim, am devenit roboți, ne uităm la ei, la știri, și ne temem că vin peste noi. Mă întreb cum am ajuns să fim atît de scrîntiți la inimă ca să nu ne mai dăm seama că oamenii ăștia trăiesc o tragedie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin anii ’39, pînă în ’41, au emigrat mulți nemți democrați care s-au refugiat în Franța, unii mari artiști, și le spun mereu francezilor azi, „cu luciditatea istorică pe care o aveți, ați spune că nu trebuia să îi salvați pe acei nemți?“. „Ba da, trebuia să îi salvăm.“ „Da, dar știți că printre ei erau și niște spioni naziști.“ „Trebuiau salvați oricum.“ Și azi trebuie să fie la fel. Nu mă interesează dacă 0,00001 la sută dintre ei sînt teroriști, trebuie salvați ceilalți.
Credeți că, exact ca în anii ’30, ’40, situația de acum poate degenera într-o dictatură?
Da, poate degenera grav, prin multe mecanisme, prin lipsa de cultură, de dragoste, de asta a și ieșit Trump, de asta a și apărut Brexit, ce se întîmplă în Austria, Ungaria, Polonia… vedem că naționalismul, xenofobia, rasismul revin. Noi, democrații, trebuie să ne luptăm să analizăm cauzele și să aducem o remediere pentru ca fascismul și prostia să nu revină la putere.
Ați emigrat în urmă cu aproximativ 30 de ani. Care au fost cele mai mari șanse și provocări în evoluția carierei dvs.?
Am avut multe șanse, în România eram un mic actor la Teatrul Evreiesc și aveam trupa mea de teatru, deci am avut șansa să învăț niște lucruri aici, apoi în Franța am avut acces la o școală foarte mare de cinema și să lucrez ca asistent cu cineaști importanți, Marco Fereri, Nicole Garcia, am căpătat tot mai multă încredere în mine. La început, ca orice începător, voiam să fac film, mă străduiam să obțin bani, apoi a apărut problema esențială, anume dialogul meu cu fiecare film, dialogul unui artist cu opera lui. E o luptă care nu se va termina niciodată, dar care este foarte interesantă, analiza a ceea ce ai făcut bine și ce nu, dacă ai avut succes sau nu, toate acestea trebuie la un moment dat integrate, dar nu trebuie ținut cont foarte mult. De defecte da, să înțelegi ce trebuie să schimbi, dar nici nu trebuie să te iei după ce ți-a ieșit, pentru că fiecare exercițiu nou îți pune în față alți parametri pe care nu i-ai întîlnit niciodată.
Cît de mult a contat elementul biografic în realizarea filmelor dvs.?
Îmi dau seama că, inconștient, mult, dar asta se întîmplă cu orice artist, chiar cînd vrea să reziste, inconștient pune lucruri biografice, chiar dacă ne place să ne ascundem în spatele altor povești. Cînd spun povestea unui evreu etiopian, în aparență nu sînt eu deloc, dar cîteva elemente există inconștient, nu sînt ca un chef, nu am ingrediente, ca să le dozez cum vreau, dar tot presar elemente: el s-a separat de mama lui, eu, de părinții mei, s-a dus într-o altă țară unde la început era privit puțin bizar, toate acestea le-am trăit și eu, nu am ales să le povestesc, m-au ales ele pe mine, au intrat pe geam cînd credeam că băgam totul pe ușă.
Obișnuim să vorbim destul de des despre dihotomia noi – ceilalți. V-ați simțit vreodată în postura „Celuilalt“?
Tot timpul. De la începutul emigrării, mi‑am dat seama că eram mereu cu un picior înăuntru, cu unul în afară. Chiar și cînd am devenit „francez“, nu eram considerat chiar francez. Am avut un șoc cînd am revenit în România, mi-am dat seama că nu voi mai fi nici român sută la sută, pentru că nu trăiesc realitatea românească de zi cu zi. Este tristețea de a nu fi nicăieri sută la sută acasă, dar i-am dat o turnură pozitivă, cinematografic vorbind, le-am zis celorlalți că am și gros-planul, și planul larg în același timp. Sînt și înăuntru și privesc de aproape și, în același timp, știu că mă consideră departe, așa că sînt și departe.
Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE