„Marele Premiu nu reuşeşte să mîngîie mai nimic“

Îl cunosc şi îl preţuiesc pe Henry Mavrodin de ani buni. Ştiu cît lucrează la o operă, ştiu că pentru el nu există operă finită, întotdeauna mai este ceva de adăugat, ceva de completat. I-am citit întotdeauna scrisorile pe care i le trimite lui Corneliu Baba, publicate în Observator cultural de ziua Maestrului – 18 noiembrie – şi, uneori, de Crăciun. M-a bucurat Marele Premiu Naţional pe care Henry Mavrodin l-a primit, la sfîrşitul anului trecut, din partea Uniunii Artiştilor Plastici, care, după opt ani de întrerupere, reia tradiţia acordării unor premii.  M-a şi întristat acea festivitate, foarte puţin sau deloc mediatizată. Dar un premiu şi mai ales relevanţa lui merită discutate. Aşa cum cred că viaţa pictorului, împărţită între România şi Italia, merită un bob zăbavă. Henry Mavrodin a rămas în Italia, după ce a reprezentat România la Bienala de la Veneţia, în 1970. După 1989, s-a întors acasă. Interviul pe care îl veţi citi în continuare a fost lung şi anevoios, cu reveniri, întrebări noi, dar credem că, în contextul Marelui Premiu acordat de UAP, ar trebui să ştim ce crede laureatul despre premii, orice fel de premii.   Aş dori să ştiu opinia dumneavoastră în urma decernării […]