Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Marino – surprizele dosarului de la CNSAS
- 28-05-2010
- Nr. 526
-
Simona-Maria POP
- Actualitate
- 6 Comentarii
La sfîrşitul lunii aprilie 2010, au început să fie publicate în Evenimentul zilei un număr de articole care îl prezentau pe Adrian Marino drept un „prodigios“ informator al Securităţii. Articolele susţineau că Adrian Marino furniza, fără nici un fel de scrupule sau remuşcări, informaţii compromiţătoare despre Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp şi Europa Liberă. Articolele din Evz s-au dorit o investigaţie, care să susţină acuzaţiile de colaboraţionism, pe care Mircea Dinescu le-a aruncat asupra lui Adrian Marino, după publicarea volumului de memorii, Viaţa unui om singur. Concluzia anchetei din Evenimentul zilei a fost aceea că toate acuzaţiile aduse de Mircea Dinescu sînt adevărate, întreaga serie de articole fiind construită sub forma unei pledoarii despre vinovăţia lui Adrian Marino. Fiecare titlu de articol reprezenta cîte un cap de acuzare al unui proces devenit public, prin cantitatea enormă de comentarii şi reacţii pe care a produs-o în lumea literară, şi nu numai. De ce a fost făcut public acest dosar, în plin scandal mediatic al memoriilor lui Adrian Marino, nu se ştie cu exactitate. Nici măcar cei de la CNSAS nu pot da răspunsuri ferme, o variantă de răspuns fiind aceea că, de obicei, un dosar este deblocat […]
Potenţială, lava astrânsă-n măruntaiele dualiste ale mentalului istoric tribal, ameninţând să izbucnească ori de câte ori scoarţa culturii sociale este subţiată prin decopertarea emoţional-revoluţiomară a stratosferei sale raţionaliste, prăpădul inversator al restratificării eruptive face ca timpul însuşi să revină la ciclitate şi istoria să se repete. Nimiciţi academic, şeful catedrei de filozofie, Anton Dumitriu prestează ca desenator ethnic într-un institut de proiectare, Constantin Noica profesează ca pustnic şi, completând treimea , Adrian Marino bate-n retragere faţă de urât-rău-falsul insituţionalizate sofist-dialectic. Este prea puţin să spui despre ei c-au fost anticomunişti. Depăşind până şi inransigenţele raţionaliste, nu atât dezascunderea adevărului, (aletheia) i-a preocupat, cât corectitudinea, sănătatea judecăţii. Aplicabil colectivităţii şi mentalităţii tribale, adevărul dual devine incorect în context cultural-social. Confuzie pe care o reproşează, ca vulgaritate mentală, autorilor şficuiţi în Viaţa unui om singur, nefiind vorba câtuşi de puţin despre vreun atac la persoană, cum, îndărătnici, i-o decriptează tot în cheie maniheică referaţii. Cât, ce şi cum a discutat “colaboraţionistul” Adrian Marino cu oficialităţile este tot atât cât, prin această carte, încearcă să comunice azi cu mentalitatea maniheică încă vie, din păcate.
Reducţionistă prin insuficienţă, abordarea politică a destinului unui teoretician al mentalităţilor, mai ales în maniera amatoristă a mahalagismului politicianist dirijat de impostura politologică evidentă a nechemaţilor stylului şi formelor fără conţinut alterează nu numai particularitatea personalităţii lui Adrian Marino, ci şi contextul specific, alterează prin vulgarizare istoria. Adrian Marino se distanţează de vulgaritatea dualistă, nu pentru c-ar fi definitorie maselor, ci pentru inoperabilitatea ei raţionalistă. (Ca un făcut, cea de a treia valoare a raţionalismului post-belic românesc, contemporanul lor, Anton Dumitriu manifestă aceeaşi rezervă faţă de spiritul dualist, de maniheismul generic doctrinelor tribaliste, ultranaţionaliste şi totalitariste.) Nerepudiindu-l, nici Noica n-a cultivat demonul polemic, nu din lipsă de spirit ci din neaderenţă la antidialogul ei suprimator – prin argumentaţia tribalistă a autorităţii – de idei . Niciunul n-a urmărit să smulgă însă \”răul\” maniheismului din rădăcină, ci să-l altoiască, din atitudinile rostite înţelegându-se, că, dacă-n familie nimic nu-i mai nimerit decât dualismul, în societate şi cunoaştere altceva nu poate să fie mai dezorganizator, mai antisistemic. Şi, prin maniheismul său funciar, tribalizator s-a dovedit comunismul!
Cu argumente de genul „mi-e imposibil sa cred”, nici eu nu cred ca se poate face cercetare ori se poate studia corect ceva. Chiar teza e doctorat fiind.
(Intr-unul din dosarele mele, cel de la armata, niciunl dintre „amicii” care ma turnau din greu nu figureaza cu semnatura. Totul era batut la masina de catre contrainformatorul unitatii. Scuze ca m-am bagat in seama.)
Iar un dosar de la SIE este periat si curatat bine.
Dar se uita un lucru esential: avalansa de acuze la adresa lui A.Marino a inceput cind Dinescu a aflat ca in Jurnal nu prea e bine taxat. Dinescu a iesit in mass media cu acuze si, fiindca nu lucreaza la CNSAS i s-a dat crezare ca impartial.
Doar ca majoritatii intelectualilor le e frica de gura oenologului ca sa spuna ce si cum.
Una din formele de convalescenţă – căci nu numai simtomele indică o boală – atât individuale cât şi colective, care, ca un certificat pot parafa vindecarea de o maladie spirituală ar fi sindromul Adrian Marino. Când Constantin Noica elabora diagnosticul celor Şase maladii ale spiritului, Marino bolea deja-n propria izolare, în spatele uşii trântite epidemiei dualiste, maniheiste. Introducearea în hermeneutica lui Mircea Eliade i-a conştientizat, prin veritabilul studiu de teoria mentalităţilor intreprins la acea oră de autoritatea supremă în domeniul religiilor – i-a dovedit dificultatea care se agrava. Devenită stare de spirit, duplicitatea venea ca o mânuşe dualismului teoretizat blagian, după cum acesta umplea vidul antropologic al viziunii marxiste, legitimând-o nu numai prin caracterul de masă, ci şi istoric, instituindu-şi norma vârtoasă ca stare de sănătate spirituală. Cum, ca raţionalist ale cărui principii axiomatice exclud derivabilitatea, insuficienţa şi contradictorialitatea fondatoare, apud Aristotel, să-ţi susţii sănătatea spiritului în faţa unui juriu pentru care tocmai contradictorialitatea bine versus rău, etc. constituie verbul „a fi” într-o altfel de Lume, într-un altfel de Sine?
Constantin Noica s-a salvat prin sacrificiul pionilor Liiceanu şi Pleşu – stavile doborâte de moralism maniheic şi alexandrinism – ca personaje ale unei cărţi, cuprinzând dovezile altei singuratăţi, nemaifiind altfel şi scrisă.
Teoreticianul ideilor literare şi-a îndepăratat discipolii precum cartea mărturiilor expiatoare. Dacă n-ar fi răbufnit maniheist, i-ar fi oferit eonului conflictual clocit într-o viaţă, eternitate. Ori, cum nu şi-a văzut vindec în boală, l-a întrezărit prin continua amânare, prin îndepărtare dincolo de moarte.
Si lui Anton Glopentia si lui Noica si lui ..E.Barbu securitatea le-a cerut sa-si spuna parerile despre o reforma , o *imbunatatire*, sugestii, proiecte etc asupra contextului social-cutural respectiv si le-au fost date. Si lui Marino i s-a cerut un program de reforma culturala si a muscat din momeala. Dovada ca nu a fost aplicat, precum si celelalte, ale inaintasilor…
A-l pune pe Dinescu alaturi de Marino in galeria scriitorilor,este o insulta adusa breslei.
Dinescu s-a descalificat de mai multe ori,nu numai ca scriitor,dar si in ceeace priveste caracterul lui de cea mai joasa spetza.Marino traeste prin opera.Dinescu,prin scandaluri si legaturi cu indivizi din ceiasi cloaca politica si sociala.Afirmatziile lui au ca baza maculatura securitatzii.Se stie ca multe din rapoartele securitatzii ,,justificau” doar salariile grase ale agentzilor securisti.
Marino va ramane in istoria literaturii,pecand Dinescu, si din punct de vedere literar, e deja la lada de gunoi.