Mărturia „depărtării“ mele, într-o școală a vieții din lumea liberă

Un bilanț al celor 12 ani petrecuți la Radio Europa Liberă trebuie să fac.

Am devenit, cu siguranță, incomparabil mai informat și mai familiar cu ceea ce se petrecea și se petrece pe mapamondul politic și cultural. Am aflat multe și interesante lucruri despre spectacole, cărți, expoziții, colecții, festivaluri sau artiști de renume. Am căpătat o mai suplă deprindere de a aprecia corect, în contextul „mondializării“ ce începea, greutatea sau semnificația unui eveniment politic sau social, potențialele lui consecințe. Am căpătat obișnuința, aproape automată, de a confrunta realitatea românească de ieri și de azi nu numai cu aceea a altor țări din Est, dar și cu stabilitatea democrațiilor occidentale. Rigorile profesionale ale radioului, responsabilitatea opiniilor la care mă obligam, făcîndu‑le publice, precum și infor­mația comentată de mari ziariști m‑au ajutat să înțeleg mai bine legile democrației, ale toleran­ței și ale liber­tății – limitele, paradoxurile și constrîngerile lor –, precum și importanța drepturilor și datoriilor civice fundamentale. Am învățat ce este respectul pentru o minoritate și m‑am interesat mai mult de problemele ecologice, pe care le ignoram total în țară. Astfel, această „școală“ a vieții din lumea liberă am trecut‑o mai riguros pregătit decît alții, decît marea majoritate a exilaților, care, nu puțini dintre ei, au încă mari difi­cultăți în a înțelege lumea occidentală, păstrînd de acasă nenumărate resentimente și obtuzități de provin­cie balcanică. Nu am devenit nici mai opti­mist, nici mai pesimist, ci mai lucid. Încet, am înțeles cît de complexă și de obsedantă a fost și este moș­tenirea războiului și a hitlerismului în țara în care trăiesc.

Am învățat să scriu mai simplu, mai direct, mai repede – mai „gazetărește“. Am pierdut însă din subtilitatea stilului „artist“, din capacitatea de nuanțare a ideii și din bagajul lexical, deși am citit și citesc în permanență cărți și reviste din țară. Schimbînd meseria, am pierdut și contactul cu o seamă întreagă de preocu­pări, cum ar fi cele de teorie literară. Citesc azi literatură multă, dar critică mai greu și cu mai puțină curiozitate – am pierdut deci ceva din „profesio­nalismul“ lecturii. Traiul în „ghetou“ – la care, într‑un fel, m‑am condamnat singur, învățînd insuficient limba germană pentru a putea purta o conversație intelectuală, cu subtilități – mi‑a anulat șansa contactului cu elitele intelectuale ale locului. Nu subliniez importanța și valoarea unor asemenea performanțe, unui asemenea succes (cel al universitarilor, americani acum, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, al criticului și profesorului parizian George Banu – spre a da numai cîteva exemple), dar și seriozitatea unei atari probleme, la care ar trebui să mediteze orice intelectual candidat potențial la exil. Cotitura gravă din viața mea, rămînerea în Occident, a fost radicalizată politic de intrarea mea la radio; spre deosebire de alții, am rămas extrem de interesat de ceea ce se petrecea și se petrece în țară, aceasta rămînînd spațiul meu de exprimare. Cred în posibilitatea dialogului, oricîte semne contrare, venite din spațiul disputei de idei și opinii din țară, aș înregistra. Ele nu mă fac însă mai reticent în a spune și scrie exact ce cred – o libertate pe care am plătit‑o scump; cred că mărturii ca aceasta de față au valoare numai dacă tind a fi cît mai conforme cu „adevărul“ celui care și‑l asumă. Patriotismul meu e mai lucid, mai critic și mai rece, mai ferit de disperarea pe care o aveam în ultimii ani petrecuți în țară; judecarea valorilor literare românești s‑a deprovin­cializat; văd în provincialismul românesc (îndărătnic, rural și iremediabil blocat, obtuz și sensibil numai la „minor“ și pitoresc) cel mai mare dușman al culturii noastre de ieri, de azi și de mîine.

Nu voi fi niciodată altceva decît un intelectual – un scriitor – de origine și de limbă română, care a optat, din disperare, pentru exil. Această evidență mi‑o asum fără exaltări patetice sau autoadmirative, dar și fără lamentații sau nostalgii lacrimogene; fără a mă putea consola pentru neșansa de a nu mă fi născut în Occidentul european, într‑o limbă, țară și cultură de mare circulație. Aș vrea ca mărturia „depăr­tării“ mele să servească și altora, deși, scriind aceste memorii, am făcut‑o în primul rînd pentru mine, pentru a‑mi lămuri propria‑mi viață, soartă, expe­riență și transformare. Faptul de a fi avut un destin cu multe și radicale rupturi, trăit – cea mai mare parte din el – într‑un timp istoric ostil și opresiv, dominat de dezastrul comunist, și într‑o „geografie“ pe care m‑am simțit obligat să o schimb, mă face să conchid că „accidentul“ numit Europa Liberă m‑a condus spre o evoluție atipică pentru exilați; evoluție pe care am parcurs‑o zbuciumat, cu multe crize lăuntrice, dar și cu satisfacții, cu un mulțumitor confort material și cu sentimentul efortului permanent că‑mi fac datoria față de obligațiile și șansele ce au decurs din acest „accident“ și din importanța lui în contextul întregii mele vieți.

 

Fragment din volumul Covorul cu scorpioni de Gelu Ionescu, Editura Polirom, 2006. Pe 8 iunie 2017, Gelu Ionescu a împlinit 80 de ani, revista Observator cultural consacrîndu-i trei pagini în interiorul revistei.