Matrioşka

Una dintre erorile întîlnite chiar şi la criticii experimentaţi şi consacraţi este aceea de a considera că literatura „îngheaţă“ în formula omologată de ei şi echivalată cu o summa artistică. Pe rînd, „şaizecismul“, „optzecismul“, „nouăzecismul“ şi „milenarismul“ poetic au fost considerate un punct nu numai de culminaţie (ceea ce era şi rămîne corect), ci şi unul terminus. Pe rînd, critici care şi-au legat numele de susţinerea uneia sau alteia dintre aceste generaţii le-au echivalat corpusul doctrinar cu ceva de nedepăşit; iar cînd depăşirea, totuşi, era vizibilă, cînd evoluţia poeziei într-o altă direcţie nu mai putea fi contestată, criticii respectivi au pus sub semnul întrebării toate segmentele de evoluţie şi înseşi specificităţile noi în raport cu un model fixat şi apărat ca atare.   Poezia însă continuă să existe, în forme şi în structuri diferite, şi după ce un critic rigid i-a trasat cercul de manifestare şi standardul de execuţie. Şi este foarte bine că între mobilitatea poeziei şi rigiditatea criticii a avut cîştig de cauză prima caracteristică; fiindcă un critic poate deveni mai flexibil şi mai tolerant cu noul, dar cu o artă încremenită, criogenizată într-un anumit stadiu nu se mai poate spera la un viitor literar.   Viitorul sună […]