Mec-Cannes is fun!

Cannes, această Mecca a cinefililor festivalieri, capătă tot mai mult alura celei veritabile: o mulţime ce se calcă-n picioare, „autoflagelîndu-se“ cu multă convingere. (Indicaţie regizorală: imagine în derulare rapidă.) Localnicii încearcă să plaseze pelerinilor tot ce pot: o chirie exorbitantă, o cafea, o umbrelă, o grevă a trenurilor (ritual anual). Afli din mers, în presa cotidiană, ce zeităţi se mai află pe tărîmul sacru al superficialităţii şi cum se desfăşoară festivităţile dionisiace nocturne. În faţa templelor, rînduit în cozi conform culorii clasei socio-jurnalistice a acreditării, regreţi că nu poţi striga precum la noi pe vremuri: „Mai uşor acolo în faţă, să ajungă şi în spate!“. În momentele fericite, cînd se face lumină pe ecran, îţi începi rugăciunea: „Şi ne dă nouă un film care să merite cheltuiala, alergătura şi tonul înţepător al întrebării «Pleci la Cannes?» a neiniţiaţilor care consideră locul un paradis pe pămînt“.   Antichrist: criza bărbatului de 53 de ani   Efectul este terifiant atunci cînd vorbele devin parcă incantaţie şi se proiectează însuşi Antichristul. Ivit din depresia lui Lars von Trier, danezul ce-şi etalează multiplele fobii ca pe încă o provocare. Filmul se deschide cu „un zbor de înger“. În ralanti. Şi în alb-negru, aşa cum […]