Meditatie in sapte puncte despre rolul si statutul criticului de teatru

  • Recomandă articolul
Intr-un mare mic roman nu numai pentru copii, Micul Print il intreaba pe regele atotputernic al unei planete unde suveranul comanda pina si rasaritul soarelui, de unde stie cind sa dea ordinul care lumineaza planeta. Iar regele ii raspunde ca stie exact cind rasare soarele si, in general, e acolo ca sa serveasca si doar aparent sa conduca. In afara de o minunata parabola a regalitatii, fabula spune ceva si despre puterea de a dicta ceea ce se aranjeaza, oricum, de la sine. Sa nu ne facem iluzia ca, daca regele din povestea noastra ar inceta sa dea ordine, soarele n-ar mai rasari. Rolul lui e sa semnaleze, nu sa ordone. Iar daca nu stie de unde vine lumina, cu atit mai rau pentru el. Cineva trebuie sa anunte intimplarile, astfel incit constiinta publica sa inregistreze evenimentele si sa le inscrie in istoria colectiva – dupa cum acelasi cineva se ingrijeste de memoria culturala a… planetei, daca e sa raminem in aceeasi parabola transparenta. Acum citiva ani buni, intr-un simpozion al criticilor de teatru din diferite parti ale lumii, o tinara persoana din Romania se plingea ca, de fapt, criticul nu are nici o putere. Ca nu e ca in […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12883 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }