Mică istorie cu moldoveni şi români

  Destul de recent, am asistat la o scenă tipică în curtea Consulatului român din Chişinău. Un consul, ieşit în curtea internă pentru a selecta cererile oamenilor care trecuseră de primele filtre ale formularelor, plăţilor şi zidului formidabil al Consulatului, înainte de a ajunge la următoarele filtre ale ghişeelor de primire/refuz şi eliberare/refuz, îi explica cu severitate unui om cu vreo două decenii mai în vîrstă că numele său este „Enache“, nu „Ienache“. Oficialului român nici nu-i trecuse prin minte absurditatea şi violenţa gestului său, de a-l învăţa pe un adult cum îl cheamă. În alte circumstanţe, în care raportul ar fi fost de la adult la adult, să zicem la o masă în gospodăria omului, tot în propria sa ţară, gîndul de a-l corecta ar fi rămas probabil nespus sau ar fi devenit cel mult o glumiţă. Puterea de a-l numi era conferită de zidul dimprejur şi raportul inegal de putere din acel moment, îmbrăţişat cu entuziasm de oficialul Statului român. Pe moment, domnul Enache a tăcut cu înţelepciune, însă ne putem imagina reacţia sa odată ce a ieşit dintre zidurile înalte ale Consulatului, înapoi, în spaţiul deschis al Chişinăului. Această disponibilitate negîndită de a numi cu propriile cuvinte […]