Michel Houellebecq şi ciocnirea civilizaţiilor

Cinic, ironic, dezabuzat, Michel Houellebecq face parte din categoria scriitorilor de un nonconformism strident, de tip genialoid – iar aici îl putem numi, de exemplu, şi pe Céline –, aflaţi într-un conflict permanent cu lumea, dar mai ales cu ei înşişi. Nu întîmplător l-am pomenit pe Louis- Ferdinand Céline, prozatorul-exemplar, zic eu, pentru Houellebecq. Personajele celui din urmă ar fi putut, la o adică, să fie creaţiile lui Céline, fraţii lui Bardamu, anarhistul cu replici tăioase, de genul: „dragostea e infinitul aflat la îndemîna javrelor care se căţelesc, iar eu unul am demnitatea mea!“ (traducere de Angela Cismaş). Supunere, 1984,Minunata lume nouă Scandalizînd, romanele lui Houellebecq au atras atenţia unui public cititor destul de numeros şi variat, iar criticii literari s-au întrecut prin a-şi da cu părerea despre cele bune, dar mai ales despre cele mai puţin bune din aceste romane. Michel Houellebecq a devenit un adevărat fenomen, un scriitor adulat, dar, în aceeaşi măsură, şi contestat. Pînă în 2015, însă, proza acestuia, dură, polemică, nu a cunoscut schimbări majore de stil. Noul roman al scriitorului francez, Supunere, pare a fi însă diferit de cele anterioare, deşi la fel de dur şi polemic în stil. Unii critici şi cititori deopotrivă, […]