Cea mai recentă premieră a lui Alexandru Dabija a readus pe scenă unul dintre cele mai iubite personaje: Micul Prinț din romanul omonim de Antoine de Saint-Exupéry. Povestea bine-cunoscută este acum adaptată la Teatrul de Comedie din București, într-o montare ce îl scoate pe Micul Prinț din zona basmului, a reprezentărilor „frumoase“, și îl duce într-o estetică nu neapărat a urîtului, dar a unei viziuni a contrastelor, a supradimensionatului (ca Autoportretul în oglindă convexă a lui Parmigianino), a sumbrului pe alocuri. Micul Prinț nu mai este un personaj candid, care insuflă inocență și spirit ludic, ci un înțelept care pare că a înțeles sensul existenței și că a atins acel stadiu de detașare la care oamenilor le este atît de greu să ajungă.
Într-un decor postmodern, marca Mircea Cantor, cu videoproiecții care reproduc mediul urban, agitat, haotic, într-o stație de tren, în care oamenii se grăbesc în toate direcțiile, Micul Prinț este o apariție stranie, desuetă, prin hainele nobiliare pe care le poartă și prin dorința lui persistentă de a găsi pe cineva capabil să deseneze o oaie. Dorina Chiriac aduce o interpretare inedită a personajului, făcînd din Micul Prinț un Rege Înțelept, care călătorește de la o planetă la alta mai degrabă pentru a observa decît pentru a simți emoții și trăiri care definesc personajele pe care le întîlnește în drumul său de regăsire interioară. Micul Prinț, în nota dată de Corina Chiriac, inspiră în același timp fragilitate și inadecvare, și o maturitate aproape întunecată, sumbră. Micul Prinț se mișcă prin peisaje diferite, întîlnește obiceiuri stranii și încearcă să înțeleagă și să accepte toate stilurile de viață, de care însă se desprinde mereu o înțelepciune tristă.
În spectacolul lui Alexandru Dabija, toate personajele pe care le cunoaște Micul Prinț sînt, oricît de diferite ca stil și mediu de existență, o oglindire a unor trăsături ce dovedesc slăbiciunea dureroasă a caracterului uman: vanitatea, ahtierea după bani, complacerea într-o rutină robotizantă etc. În universul Micului Prinț, distanța și spațiul nu mai trebuie măsurate după normele clasice, ci privite dintr-o perspectivă subiectivă, cosmică. Astfel, planeta Micului Prinț este atît de mică, încît o poate parcurge din trei pași, iar alte planete pot fi și mai mici, cît să încapă într-un bol cu bomboane. Proiecțiile cu planeta Micului Prinț – cu imagini filmate la Vulcanii Noroioși – dezvăluie un mediu gri, neprimitor, în care, ca prin minune, a rezistat o floare, un trandafir, pentru supraviețuirea căruia a pornit personajul în călătoria sa. Planeta sa atît de neatractivă estetic capătă, însă, un farmec aparte prin afecțiunea pe care Micul Prinț i-o poartă. Oricît de îmbietoare sînt celelalte planete și oricît s-ar fi adaptat ritmului acestora, după ani întregi de peregrinări, planeta de origine a personajului este singurul loc care îl cheamă – interpretarea pe care o suscită montarea lui Dabija trimite clar înspre o notă filozofică, de reintegrare ad integrum, chiar dacă asta înseamnă moartea. Sînt de o încărcătură emoțională puternică momentele de despărțire de Aviator, în care Micul Prinț – cît de dureroase devin meditațiile asupra vieții și a morții spuse de un personaj ce trebuia să întruchipeze nevinovăția copilăriei – încearcă să îi explice acestuia că totul o să fie în regulă și că moartea este doar în aparență neplăcută. Micul Prinț al Dorinei Chiriac lasă în urma sa un parfum greu de nostalgie și de înțelegere absolută – fapt care pare că îl îmbătrînește – a inevitabilului.
Personajele pe care le întîlnește Micul Prinț sînt toate împinse la limita caricaturalului. Regele (Eugen Racoţi) este o figură absurdă și, în același timp, tristă, prin încercarea sa de a mima atotputernicia asupra unei planete fără nici un locuitor. În esență, însă, își dorește pe cineva, pe oricine, încît ajunge să se roage, sfîșietor, de Micul Prinț să rămînă acolo, promite să îi dea chiar și regatul. În aceeași notă de tristețe sînt și interacțiunile cu Afaceristul și cu Vanitosul. Lucian Ionescu face din Afacerist un personaj parcă scos de pe Wall Street, cu gesturi compulsive și cu o dorință irațională de a cumpăra toate stelele, doar pentru a le vinde apoi. Într-o cheie de un umor șarjat sînt scenele cu Vanitosul, cel care trăiește doar pentru a primi aplauze, și cu Geograful (într-o interpretare ce amintește de doctorul trăsnit din Back to the Future), personaje jucate de Alex Bogdan în stilul său tipic de entertainer. Lampagiul (Dan Rădulescu) intră și el în schema mecanicizării, în care cad unii oameni, de a executa fără a-și pune întrebări. Întîlnirea cu Vulpea (o instalație enormă, care reconfigurează raportul dintre personaje) creează, în ciuda faptului că nu este o interacțiune umană, unul dintre cele mai filozofice momente ale spectacolului. Meditația asupra prieteniei și a riscului de a suferi capătă o încărcătură aparte în acest mediu, în care este clar că oamenii și‑au pierdut capacitatea de a mai comunica în mod real. De departe, cea mai interesantă întîlnire este cea dintre Micul Prinț și Șarpe (Valentin Teodosiu, într-o interpretare subtilă, hipnotică, dînd impresia de agilitate, în ciuda faptului că se deplasează într-un scaun cu rotile). Dialogurile lor devin, de fapt, dialoguri între Viață și Moarte, în această dulce‑amară contopire, necesară și naturală.
Micul Prinț al lui Alexandru Dabija este, poate, un spectacol prea încărcat emoțional pentru a fi spectacol (și) pentru copii. Este un spectacol ce scoate nebănuite nuanțe filozofice din textul lui Antoine de Saint-Exupéry și le transformă într-o meditație extrem de dureroasă asupra vieții și a rațiunii și sensului din spatele acțiunilor umane.