Mihai Eminescu: atunci cînd simbolul cultural devine politic

Printr-a douăsprezecea, elevă fiind la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din București, am fost cooptată, alături de colega mea de bancă, cu prilejul sărbătorii de pe 15 ianuarie, să particip la un eveniment solemn de comemorare a poetului nostru național. Pe pereții clasei erau numai „eminești“ cu pletele în vînt, poze și desene cu tematică eminesciană. Ca sa-l scot puțin pe Eminescu din imaginea luceafărului absolut, am simțit nevoia să le atrag atenția colegilor asupra laturii despre care se vorbește mai puțin în liceu. Astfel, mai în glumă, mai în serios, le-am spus că Eminescu a scris, printre altele, și poezie pornografică. Oarecum speriată să nu ne dea profesorul afară din pricina unei asemenea dezvăluiri, prietena mea se uită spre dumnealui și spune pe un ton glumeț:  „Colega mea se referă, desigur, la poezia erotică eminesciană“.

Ziua Culturii Naționale este un bun prilej să readucem în discuție cel mai dezbătut și mai controversat – în rîndurile elitei intelectuale, dar nu numai – simbol al culturii române de pe ambele maluri ale Prutului: Mihai Eminescu, punînd accentul pe dimensiunea politică a marelui mit, care cunoaște în evoluția sa numeroase etape politice în România și în Republica Moldova.

De la moartea poetului și pînă acum, s‑au succedat mai multe valuri ale metamorfozei simbolului. De aceea, simbolul lui Mihai Eminescu nu este unul static, amorțit în propria-i importanță, ci putem spune că există, mai degrabă, avataruri ale acestuia. Simbolul lui Mihai Eminescu încă mai reprezintă o moș­tenire culturală cu o încărcătură politică și identitară de necontestat, în ciuda faptului că din ce în ce mai puțini îl mai citesc astăzi pe Eminescu. Dacă ne vom ghida după analiza lui Jean Chevalier, din prefața celebrului său dicționar de simboluri, am putea explica actualitatea simbolului lui Mihai Eminescu prin faptul că acesta reprezintă încă cea mai bună expresie posibilă a naționalismului românesc: „Atîta timp cît un simbol e viu, el este cea mai bună expresie posibilă a unui fapt; el nu e viu decît dacă este plin de semnificații. Dacă semnificațiile acestea se șterg într-o zi, cu alte cuvinte, dacă e descoperită o expresie ce formulează mai bine ches­tiunea cercetată, neașteptată sau presimțită, atunci simbolul e mort: el nu mai are decît o valoare simbolică”¹.

Dar, de ce face Eminescu astăzi parte din imaginarul național român? De ce publicul larg se îneacă în laude dintre cele mai emfatice cu privire la poetul național, însă mai nimeni nu-i mai cunoaște scrierile? Ipoteza mea este că, în dualitatea dintre partea culturală și cea politică a simbolului, cea care contează mai mult în imaginarul colectiv, atît în România, cît și în Republica Moldova, este ultima. Plecînd de la construcția culturală a simbolului, pe parcursul numeroaselor etape de reinterpretare, partea ideologică și, în același timp ideologizantă se impune în societatea română de pe ambele maluri ale Prutului, începînd cu secolul al XX-lea și pînă în prezent.

Eminescu în România. Mitul

Pe parcursul dezvoltării națiunii române, nu există un alt simbol care să fi fost atît de prezent, de la apariție și pînă astăzi, în toate etapele politice și culturale ale metamorfozei identitare. O incursiune în intimitatea sistemului de valori al unei națiuni, care se bazează pe mituri cu sensuri simbolice profunde, permite înțelegerea logicii de construc­ție a identității naționale, atît la nivel politic, cît și la nivel cultural. Mihai Eminescu apare la finalul secolului al XIX-lea, în epoca marii occidentalizări a societății române, și marchează sincronizarea spațiului român cu ritmurile occidentale. Românii au știut să adapteze mitul lui Eminescu la o vastă gamă de ideologii și de mișcări politice care s-au succedat în ultimele două secole, instrumentalizînd opera și imaginea poetului în funcție de nevoile de moment. În cadrul democratizării și modernizării României, dar și în timpul jumătății de veac de comunism, simbolul lui Mihai Eminescu este central: societatea română se transformă prin și în același timp cu mitul lui Mihai Eminescu. Din acest punct de vedere, simbolul e inedit: el rezistă pe parcursul timpului și își consolidează puterea simbolică, fiind instrumentalizat fără oprire, începînd cu moartea lui Eminescu și pînă în prezent. De altfel, acest mit a cunoscut mai multe vîrste, etape de reinterpretare a operei, precum și de reconstrucție simbolică a ceea ce Mihai Eminescu trebuia la un moment dat să reprezinte pentru poporul român.

De la poet la simbol al culturii naționale

În timpul vieții sale, Eminescu n-a fost recunoscut unanim ca geniu sau ca poet național. De altfel, debutul său în paginile revistei Convorbiri literare, din 1870, i-a adus multe critici legate de valoarea artistică reprobabilă a poemelor sale, de lipsa acurateței gramaticale. Cu toate acestea, după moartea poetului, în România are loc o primă etapă a construiri simbolului cultural al lui Mihai Eminescu, fără ca, totuși, procesul să fie unul conștientizat. Simbolul capătă formă după dinamica bulgărelui de zăpadă: mai întîi, este creată imaginea poetului genial, intrat în universalitate, pasul următori fiind identificarea românilor cu această imagine a perfecțiunii naționale, transferul de legitimitate dinspre acest ideal către popor fiind necesar în ajunul secolului al XX-lea pentru a consolida în România spiritul național, așa cum remarcă și Bogdan Crețu: „Dar există şi un interval legitim în care mitul cultural Eminescu trebuie să funcţioneze. Se uită că mituri similare au luat naştere în secolul al XIX-lea şi la începutul secolul al XX-lea şi că atunci ele nu au apărut dintr-o excrescenţă demagogică, din patriotism retoric ori dintr‑o carenţă a spiritului critic; aceste mituri au coagulat ceea ce se poate numi o conştiinţă naţională, concept care, daţi-mi voie să amintesc, nu era, cu un veac în urmă, un clişeu, cum poate fi socotit astăzi, cînd ne grăbim să ne globalizăm. Pe atunci, literatura avea misiunea şi posibilitatea de a construi naţiuni hrănindu-le cu mituri ale propriilor identităţi”². Cum spune Jung, citat de Jean Chevalier, „omul creează, de asemenea, simboluri inconștient și în mod spontan“.³ Însă, dacă în cadrul imaginarului societății române de la începutul secolului al XX-a era loc pentru construirea simbolului cultural al lui Mihai Eminescu, asta e pentru că era nevoie de un asemenea instrument socio-politic pentru a consolida coeziunea națională. Originalitatea simbolului eminescian constă în aceea că, deși într-o primă etapă era numai cultural, permeabilitatea lui i-a permis mai apoi să fie adoptat de grupările și de partidele politice ce au apărut, fiind apoi instrumentalizat după propriile ideologii și programe. Forța sa unificatoare îi explică perenitatea, vitalitatea și puterea mobilizatoare încă de la început: românii aveau nevoie, în epoca sincronizării cu Occidentul, de un simbol cultural autohton, sub umbrela căruia să-și poată fortifica legăturile sociale, dar și politice.

Politizarea simbolului cultural: 1902-1947

Atunci cînd Titu Maiorescu depune manuscrisele eminesciene la Academia Română, simbolul lui Mihai Eminescu este reevaluat. Din simplu poet, Eminescu devine reprezentant al românismului, grație caracterului profund național al scrierilor sale. Pînă la instaurarea comunismului, toate mișcările și ideologiile politice din România au găsit în Mihai Eminescu resursele necesare pentru a-și legitima existența. Tradiționaliștii, ortodoxiștii, semănătoriștii, regaliștii, legionarii, socialiștii, comuniștii și apoi anticomuniștii au găsit în mitul lui Eminescu, așa cum o arată și Lucian Boia⁴, resursele  pentru a se legitima și pentru a-și consolida ideologiile: „Nu doar comuniștii au celebrat centenarul lui Eminescu, ci și anticomuniștii de toate nuanțele ideologice, refugiați în Occident. În timp ce primii căutau să-și legitimeze prin Eminescu recent instauratul regim, ceilalți, tot prin el, își justificau rezistența față de regim, în numele spiritului național românesc“⁵.

1947-1965

În timpul regimului comunist, istoria literară românească este rescrisă. După o perioadă de punere la index a tuturor valorilor naționale, Mihai Eminescu este reabilitat – simbolul său căpătase o importanță prea mare pentru a fi ignorat. O nouă etapă a mitului e lansată, imagina și opera poetului fiind complet reinterpretate. Articolele sale politice, precum și multe dintre poemele sale sînt interzise, considerate a fi prea naționaliste pentru perioada comunismului de pînă la 1965. Elementul central al operei eminesciene devine poezia Împărat și proletar, care lăsa impresia apropierii de idealurile regimului nou instaurat.

1965-1989

În 1964, după ce independența (relativă) față de Moscova devine evidentă, simbolul lui Mihai Eminescu este supus unei noi interpretări politice. Faza național-comunismului avea nevoie de legitimare din partea unui Eminescu reabilitat ca poet național. Poemul Doină redevine tolerat, iar opera jurnalistică a poetului este reabilitată.

Odată ce valurile succesive de mișcări politice îl revendică pe Eminescu ca simbol de legitimare, tendința este de a disocia moștenirea culturală de mitul creat și de a păstra simbolul în conștiința maselor largi în accep­țiunea sa politică, identitară. Aceasta este explicația pe care o propun pentru a justifica nevoia românilor de a-l apăra în continuare pe Mihai Eminescu în calitate de simbol de neatins al națiunii lor, în ciuda faptului că cei ce-l mai citesc pe marele poet sînt din ce în ce mai puțini.

Eminescu în Republica Moldova

În ciuda faptului că România și Republica Moldova împart același mit identitar al lui Mihai Eminescu, referința la marele poet național suscită reacții foarte diferite în cele două spații evocate. Am putea spune că, grosso modo, simbolul lui Mihai Eminescu a trecut în Republica Moldova prin aceleași etape ca în România: primul val de construire simbolică, fondată pe latura artistică, apoi perioada comunistă, în care a fost cenzurat și, în final, momentul anilor 1990, marcaţi de revenirea la un Eminescu naționalist și la scoaterea de la index atît a poeziei, cît și a operei sale jurnalistice. Cu toate acestea, în spațiul actualei Republici Moldova, simbolul lui Mihai Eminescu are o conotație diferită față de cea din România, pentru că este unul dintre principalele elemente care marchează legătura istorică și culturală dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului, ceea ce face ca puterea simbolică să fie mult mai puternică. Dacă în România nu s-a pus niciodată problema demonstrării identității românești prin intermediul lui Mihai Eminescu, ci doar de a întări coeziunea socială și de a se reprezenta pe plan european, în Moldova miza este, după 1991, aceea de a demonstra identitatea română, precum și continuitatea existen­ței într-un spațiu geografic în ciuda politicii de deznaționalizare și a confuziei etnice existente în comunism.

De la 1918 la 1944

În această perioadă a istoriei Basarabiei, care redevine provincie română în urma Primului Război Mondial, elita culturală și politică face eforturi și planifică diverse proiecte pentru a arăta apartenența Moldovei la România. Unul dintre aceste proiecte, poate printre cele mai ilustrative pentru acea epocă, este cel al construirii unei alei a clasicilor, cu busturile unor oameni de litere români, în parcul central al Chișinăului. Aleea Clasicilor – una dintre principalele atracții turistice ale orașului, a fost la origine un proiect al elitei politice și culturale din interbelic, așa cum reiese dintr-un articol al revistei Viața Basarabiei, din 1932, citat de Iurie Colesnic, În culisele istoriei, Cultura, Chișinău, 2015. Într-o scrisoare din 1942, primarul Chișinăului, A. Dobjanski, salută ideea construirii unei asemenea alei și îi răspunde președintelui Comisiei pentru ornamentarea Capitalei Basarabiei, Pan Hallipa, astfel: „Primăria Municipiului Chișinău va face ca în incinta Capitalei Basarabiei să se ridice, odată cu monumentul lui Ștefan cel Mare și cel al lui Ferdinand I, întoarse după eliberarea Basarabiei la locul lor, și busturile lui B.-P. Hasdeu și E. G. Gavriliță. […] Oricum, capitala Basarabiei merită nu numai reclădirea din ruine, dar și înfrumusețarea cu monumente publice. Lumea românească o așteaptă“⁶. Iurie Colesnic remarcă, printre altele, că pe lista propusă cu monumente pentru Aleea Clasicilor nu figurau decît personalități originare din Basarabia, ceea ce ar fi fost o strategie a lui Pan Hallipa de a afirmă contribuția Basarabiei la cultura română. În urma ocupației sovietice a Moldovei, din august 1944, proiectul Aleii Clasicilor este abandonat.

În comunism: anularea oricăror valori culturale autohtone

În primul deceniu de după ocuparea sovietică, nu putea fi vorba, în Moldova, despre promovarea scriitorilor și, în general, a artiștilor dinainte de 1940. Autoritățile, al căror punct de comandă era la Moscova, aveau ca sarcină să construiască aici o nouă identitate națională. Scriitorii autohtoni erau considerați apostoli ai burgheziei, care nu făceau alt­ceva decît să promoveze ideologia inamică. Scriitorii clasici, începînd cu Eminescu și Creangă, au fost interziși în Basarabia. Țara devine Republică Sovietică Socialistă și nici o moștenire culturală, istorică sau politică anterioară ocupației sovietice nu este recunoscută, mai ales legătura cu istoria și cultura românească. Artiștii și dogmele tolerate se revendică de la momentul „glorios“ al eliberării Basarabiei „de sub jugul burghezo-moșieresc“. În această perioadă, printre cele mai rele acuzații ce puteau fi aduse cuiva era aceea de „naționalist“.

Anii ’50. Regimul își dă seama că nu poate construi comunismul fără nici un fel de fundament istoric

Toate manualele și cărțile personalităților literare, istorice și artistice fiind cenzurate, cetățenii Moldovei au rămas, în prima etapă a sovietizării, fără nici un simbol emblematic al limbii române cu care să se poată identifica. În panteonul sovietic al personajelor acceptate de putere nu figurau personalități ale căror operă și imagine să poată servi ca simboluri naționale. Scriitori mediocri, tolerați de regim, nu erau decît elemente ale grandioasei mașinării sovietice de propagandă.

În urma turnurii ideologice din anii 1950, dublată de luptele interne ale intelectualilor din Moldova, continuitatea culturală și moș­tenirea literară din Moldova sînt recunoscute. Reabilitarea scriitorilor clasici devine posibilă. Totuși, recuperarea valorilor naționale se va face selectiv și va avea ca scop legitimarea puterii.

Proiectul Aleii clasicilor este reluat. În parcul central din Chișinău, „Grădina publică Pușkin“, vor fi amplasate 12 busturi, dintre care unul este al lui Mihai Eminescu. Fiecare bust va fi sculptat de un artist plastic din Moldova. Pe 28 aprilie 1958, la ceremonia de inaugurare a Aleii participă intelectualitatea orașului, reprezentanți ai autorităților locale, studenți, precum și muncitori. În discursul său, ministrul Culturii, A. M. Lazarev, menționează „importanța majoră a creației scriitorilor moldoveni în dezvoltarea și consolidarea culturii poporului nostru, […] enorma influență a creației scriitorilor ruși asupra literaturii moldovenești“⁷.

La fel ca în România comunistă, în Basarabia dinaintea căderii Uniunii Sovietice, imaginea lui Mihai Eminescu a fost instrumentalizată din punct de vedere ideologic. Poemul ales de către autorități pentru a fi studiat în școli a fost tot Împărat și proletar. Chiar și așa, datele biografice ale poetului erau ambigue, nu se menționa originea română a poetului. Nu se știa că Mihai Eminescu este înmormîntat în Cimitirul Bellu din București. Eminescu trebuia să fie al moldovenilor. Desigur, jurnalistul Eminescu n-a fost cunoscut de public decît după 1991.

După proclamarea independenței

După proclamarea independenței Repu­blicii Moldova, mitul lui Mihai Eminescu e reluat, dar cu alte motivații geografice, politice și etnice ca în România.

Istoria face ca, date fiind politicile de deznaționalizare din timpul epocii comuniste, în Republica Moldova să nu existe, după 1991, un discurs oficial unitar cu privire la identitatea culturală și politică. La ora actuală, există cel puțin două discursuri, determinate de către cele două mari tabere formate ca urmare a polarizării etnice a populației: discursul moldovenist și cel unionist, la care se adaugă cel polietnic și multicultural. Dintre aceste tabere, două sînt cele care recuperează simbolul lui Mihai Eminescu după căderea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței: așa‑zișii moldoveniști, care sînt stataliști, și unioniștii, care militează pentru unirea Republicii Moldova cu România. Primii păstrează un Eminescu așa cum a fost el prezentat înainte de 1991: reprezentant al „poporului moldovenesc“. Unioniștii îl recuperează ca pe un zeu al națiunii române. Pe terenul lăsat liber de ideologia comunistă, unioniștii consolidează funcția simbolică a lui Eminescu, aceea de reprezentant prin excelență al națiunii române. În cadrul mitingurilor mișcării de eliberare națională care a început în zorii mișcării de eliberare națională, în perioada gorbaciovistă, poeziile lui Eminescu erau recitate pe scena Teatrului Verde, de la Lacul Morilor din Chișinău. Nu putem trece cu vederea importanța simbolică a cîntecului interpretat de Doina și Ion Aldea Teodorovici, pe versurile lui Grigore Vieru, „Eminescu să ne judece“. Deși, astăzi, cîntecul este ironizat, în anii `90 el avea un rol de o mare încărcătură simbolică.

Lumea ca teatru. Spectacolul politic

Dacă vă aflaţi în luna august în Chișinău, Capitala Republicii Moldova, în plină efervescență naționalistă și culturală, veți asista, în ultima săptămînă a verii, la numeroase concerte și manifestații în inima cărora se va regăsi, într-un fel sau în altul, imaginea lui Mihai Eminescu. E vorba despre 27 august, Ziua Independenței, și 31 august, cînd se celebrează „Limba noastră“. Acestea sînt ocazii pentru exprimarea oficială și oficializantă a identității naționale prin organizarea de evenimente mai mult sau mai puțin culturale, cum ar fi concertele din piețele publice ale Capitalei și din ale orașe din țară, parade cu costume populare, dar și alte tipuri de ceremonii, inclusiv în școli. Latura culturală a acestor manifestații este dublată de cea politică, prin discursuri ale oficialităților și gesturi populiste, cum ar fi depunerea de flori la monumentele personalităților marcante din istoria țării, precum Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu. În afară de sărbătorile pomenite, mai sînt și altele, cum ar fi Ziua Suveranității, de pe 23 iunie, sau Ziua Constituției, de pe 29 iulie, care sînt sărbătorite în același fel.

Legătura dintre artă și societate este politizată în Moldova prin intermediul simbolului lui Mihai Eminescu. Odată ieșit în spațiul public, prin cîntece, recitări din poeziile sale, prin imagine (portrete, picturi), simbolul artistic al poetului devine liantul între sfera socială și cea politică: „între cetățean și public, punctul comun este efectiv rațiunea, care se fortifică datorită artei, dar își are deplina expresie în politică“ (Jean-Jaques Gleizal, Arta și politicul, Editura Meridiane, 1999).

Utilizarea imaginii lui Mihai Eminescu, elogierea sa, recitarea poemelor în timpul marilor adunări publice, numeroase, în primii ani de după 1991, cîntecele despre și pe versurile lui Eminescu erau și sînt încă ritualuri cu dimensiuni mitice, care generează emoții patriotice și naționale puternice. În Moldova, nu dimensiunea culturală a mitului eminescian contează cel mai mult. În anii 1990, nu era pusă la îndoială valoarea culturală a operei lui Mihai Eminescu, nu existau dezbateri cu privire la receptarea critică a poetului, așa cum se întîmplă în România (a se vedea mai ales numărul 265/1998 al revistei Dilema și dezbaterile pe care acesta le-a provocat). Valoarea de simbol cultural al națiunii române era unanim acceptată în tabăra unioniștilor. În Basarabia ultimilor 26 de ani, Eminescu nu este însă în primul rînd un simbol cultural, ci mai ales un simbol politic recuperat de elita culturală a Moldovei din anii 1990. Efer­vescența civică și politică din anii de după afirmarea independenței facilitează exprimarea artistică în scopuri politice. Mișcarea naționalistă din anii 1990 din Moldova se instalează pe ruinele lăsate de comunism, context în care simbolul lui Mihai Eminescu are rolul de a consolida spiritul românesc.

Pe scurt, în ciuda oboselii publicului cînd vine vorba despre dezbaterile și festivitățile dedicate lui Mihai Eminescu, trebuie subliniat faptul că există o distincție importantă între simbolul cultural și cel politic al poetului, acestea avînd, în societate, funcții diferite. Poate că dificultățile de încadrare a simbolului Eminescu vin din faptul că acesta este o realitate vie, dinamică, ce ia forma pe care conjuncturile sociopolitice de la un moment dat o impun. Ce alt argument că Eminescu e cool sau contemporan decît cîntarea versurilor lui pe muzică rock, cum a făcut-o, de exemplu, trupa Pro Musica (Dintre sute de catarge, Și dacă, Glossă).

---

 

 

8. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Paris, Robert Laffont, «Bouquins », 1982, p. XV.
9. Bogdan Crețu, Mai avem nevoie azi de mitul Eminescu?, Ziarul de Iași, consultat pe 11 ianuarie 2017. http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/mai-avem-nevoie-azi-de-mitul-eminescu-149011.html
10. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictio­nnaire des symboles…; Paris, Robert Laffont, „Bouquins“, 1982, XVIII.
11. Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, Humanitas, 2015.
12. Idem, p. 137.
13. [1]Apud Iurie Colesnic, În culisele istoriei, Cultura, Chișinău, 2015.
14. După cum reiese din revista rusă Sovetskaia Moldova, citată de Iurie Colesnic, op. cit., p. 14.