Mimosa Impudica (I)

Martore stau textele publicate de subsemnatul în ultimii zece ani: am scris, mai ales de prin 2009 încoace, despre „băsescianism“ – formulare, recunosc, cam emfatică, dar care, cu toate zorzoanele ei de fată bătrînă şi neînţeleasă, mă trimitea în termeni relativ convenabili la ţintă. M-am trezit însă estetizînd de-a surda. „Băsescianismul“ meu avea să fie strivit sub talpa groasă a unui siamez semantic mult mai năbădăios: „băsismul“. Am tot şovăit, „băsismul“ decodificîndu-mi, mai ales în varianta lui verbalizată, dizgraţia unui produs flatulent exalat nici măcar în intimitatea fiziologică a celor patru pereţi, ci fără sfială şi în public. M-am lăsat, în cele din urmă, amăgit de spontaneitatea adoptării „băsismului“ de preţuiţi scriitori, filozofi şi moralişti ai momentului, dar şi de zburdălnicia impunerii acestui apelativ în vocabularul cotidian.  „Sînt băsist, dar mă tratez“  „Băsismul“ este un vlăstar lingvistic viguros pomenit întîiaşi dată – susţine apăsat o sursă – în studiourile Realităţii TV, prin 2009, cu Sorin Ovidiu Vîntu ameninţînd cu „vînătoarea de băsişti“. Suspecţi consacraţi în etimologia „băsismului“ sînt „anteniştii 3“ Mugur Ciuvică şi Mircea Badea. „Băsismul“ se trage din Traian Băsescu şi, dacă se va pripăşi în limbă, îşi va mînca mălaiul pe o impozantă listă de cuvinte derivate de […]