Mistere, fantezii, sefeuri. Popular, comercial, de succes

Există o tendință pe Facebook, de a te plasa mereu împotriva curentului, de a-ți face un titlu de glorie (poziționîndu-te astfel într-o elită) din a afirma că tu nu citești/te uiți la Urzeala tronurilor / Stăpînul inelelor / Harry Potter / Star Wars / Star Trek sau că nu înțelegi de ce merge atîta lume la Untold, de pildă.

Îi las la o parte pe rebelii de profesie, pe cei  care își caută admiratorii printre contestatarii a tot ce e de prima pagină în mediile social, artistic, sportiv etc. și mă refer în continuare la cei care își caută justificări înalte – etice, axiologice și mai știu eu cum. Pentru că mi se pare mult mai interesantă atitudinea celor pentru care tot ce este popular, comercial, de succes trebuie să fie neapărat prost, fără valoare, fără gust, de calitate îndoielnică, bun de aruncat la gunoi sau, în cel mai bun caz, de ținut departe de orice posibilă atingere de teama infectării.

Iar exponențiali pentru această atitudine sînt scriitorii. Care se vaită tot timpul că în România nu se poate trăi din scris, dar cînd apare unul care vinde suficiente exemplare ca să-și asigure traiul din asta e automat etichetat ca scriitor comercial, a făcut pactul cu diavolul, a cedat compromisurilor, e ținut în brațe de autorități, scrie pentru vulg… Nu știu în ce măsură asta ține de povestea cu strugurii cei acri, deși, măcar în parte, e vorba și de așa ceva. Pentru că – nu? – ca să parafrazez o vorbă celebră, nimic nu e mai al dracului pe lumea asta decît succesul altuia.

Plecînd de aici, nici nu e de mirare că scriitorul român se crede deosebit pentru că operele lui nu se vînd (lucru care oricum nu-l interesează), găsind în asta o garanție a calității, a valorii. Pentru că valoarea ne omoară pe toți. Cu sau fără ghilimele.

Chiar și în lupta celor două tabere din sînul Uniunii Scriitorilor se vehiculează des, în felurite forme și cu diverse scopuri ideeea de valoare, aceasta fiind pusă pe tapet pînă și de scriitori de mîna a șaptea, din categoria celor pe care nu-i știe nimeni, decît cîțiva confrați la fel de „valoroși”, a celor ale căror opere se vînd în 100-200 de exemplare pe toată durata contractului etc. Ce caută valoarea în discuțiile astea? Și, în general, de ce de fiecare dată cînd se vrea a duce USR în derizoriu se găsește cîte un citat dubios, extras din context, pentru a arăta în ce hal a ajuns Uniunea, sau se pune pe tapet subiectul unei cărți (de pildă o carte despre Fuego) care, nu-i așa, n-are legătură cu valoarea literară etc. Și dacă respectiva autoare scria despre Stalin era mai valoroasă? Dacă scria despre Gheorghe, muncitor cu ziua din Văscăuți, era mai bine? N-a zis nimeni de ce era proastă acea carte, singurul lucru afișat ca semn al nonvalorii fiind tema. O carte e proastă pentru că e prost scrisă, nu pentru că abordează un subiect care unora le pare derizoriu. Dacă scria Timidele aventuri ale unui spălător de geamuri era mai bună?

Ce rol are mult-trîmbițata valoare în disputele publice despre succes și a fi sau a nu fi scriitor? Păi, are. Pentru că e o modalitate de a muta orice discuție despre prezența socială a scriitorului, despre felul (sau măsura) în care e perceput de public, despre profesionalismul scriitorului și legătura lui cu piața de carte într-o zonă elitistă, care, desigur, nu e la îndemîna boborului, care ce știe el?

De parcă scriitorimea știe cum e cu piața de carte, cu tirajele, cu vînzările și cu legătura între vînzări și drepturile de autor. Oricum, se pare că pe la noi drepturile de autor sînt o noțiune neglijabilă, că doar nu de-aia se scrie, nu? Nu pentru bani, ci pentru glorie, pentru Istoria literaturii etc. Bineînțeles, în speranța că dacă contemporanii nu le cumpără cărțile, valoarea lor (aia pe care o știu ei și vreo doi critici) le va asigura ediții noi din 5 în 5 ani, acum și pururi și în vecii vecilor. Ediții noi, la fel de nevîndute.

Sper că scriitorii români își dau seama că a nu vinde înseamnă că nimeni nu are nevoie de ceea ce scriu. Sper că își dau seama că editurile care îi publică (pe cei cu un istoric de vînzări slabe) o fac fie din prietenie, fie din jena de a-i refuza, fie pentru că numele scriitorilor respectivi dau bine într-un anumit context – dar în toate cazurile, ca să-și susțină demersul, editurile sînt nevoite să publice cîteva cărți care să se vîndă, cîteva cărți scrise de autori cu care marilor, valoroșilor scriitori le-ar fi rușine să iasă pe aceeași scenă, autori pe care-i consideră mult sub „valoareaˮ lor etc.

E foarte ciudată schisma asta, de parcă a fi un bun/mare scriitor ar exclude automat succesul de public și invers. Să ne gîndim că Marquez a vîndut de-a rupt, că Llosa vinde, că Philip Roth vinde, ca să nu mai vorbim de zona care în afara României se cheamă mainstream: George R.R. Martin, J.K. Rowling, Stephen King, James Patterson etc.

E păcat să declasăm un scriitor doar pentru că i se vînd sau nu i se vînd cărțile. Poate ar fi mai bine să-i lăsăm pe cei în drept să judece: criticii literari – valoarea literară, publicul cumpărător – valoarea de piață, succesul, gloria.

Și ar mai fi ceva: în România bătălia nu se dă nici măcar între literaura așa-zis înaltă și cea de nișă (science-fiction&fantasy, mystery&thriller). La noi, cele mai vîndute cărți (în afara celor care te învață cum să fii frumos, deștept și bogat în trei pași sau care îți dezvăluie secretele lumii și ale vieții în 200 de pagini) sînt cărțile grele – eseuri, filozofie etc., cei mai mari scriitori (dacă e să vorbim cu cifrele de vînzări în față) sînt Pleșu, Liiceanu, Patapievici, Boia. Și atunci, despre ce vorbim? Cine cu cine se războiește?

Haideți, mai bine, să ne întrebăm cîte romane, cîte volume de povestiri de autori români am cumpărat anul ăsta, cîte am citit, iar dacă răspunsul ne place, s-ar putea să ne placă și literatura română de anul viitor. Pentru că dacă se vînd cărțile, editurile vor publica și la anul autori români. Dacă se vînd cărțile, autorii vor fi celebri și poate chiar bogați.