Am cumpărat volumul lui Ruth Ware (Într-o pădure întunecată, Trei, 2017, traducere din limba engleză de Laurențiu Dulman) după ce am văzut numele autoarei pe lista scriitorilor invitați la FILIT 2017. Apoi Ruth Ware a dispărut din listă, dar cartea ei a rămas.
Cîteva prietene de liceu se întîlnesc la petrecerea burlăcițelor (sună groaznic, dar asta e!) organizată cu ocazia apropiatei căsătorii a uneia dintre ele, lucru expus sub forma unei narațiuni plicticoase, scrise de o bloggeriță fără mari veleități literare, despre tribulațiile unor adolescente întîrziate, personaje pe care le cunoaștem din filmele americane: fata populară (Claire, cea care se mărită), prietena care-i îndeplinește toate dorințele, chiar și pe cele neexprimate, și care scoate toate castanele din toate focurile pentru ea (Flo), prietena care-i ia locul atît pe scenă, cît și în inima colegului foarte popular și el, minunea liceului, idolul fetelor (Nora, scriitoare de romane polițiste, personajul principal al cărții), prietenele care erau și ele pe-acolo, pentru că nici una din primele trei n-ar exista dacă n-ar fi și anonimele doar-prietene: Nina – medic, prietenă cu toată lumea, dar, în același timp, distantă față de toți și Melanie – tînăra mamă care nu poate trăi fără copilul ei; a, și să nu uităm masculul invitat, evident (?) gay. Poate, pentru americani, toată povestea asta cu liceeni o fi însemnînd ceva, dar pentru cei din afara Statelor Unite… nu știu, zău! Poate pentru publicul tînăr, devorator de Amurguri… dar nu cred că ăsta e publicul-țintă pe care l-au avut în vedere autoarea și editurile din peste 40 de țări (62 de ediții în doi ani, după Goodreads) – în limba engleză cartea a fost publicată de Scout Press (Simon & Schuster) în Statele Unite și de Vintage Books (Penguin Random House) în Marea Britanie. Sau să fi fost urmărit publicul care citea cărțile lui Staphenie Meyer în urmă cu zece ani?
În fine, cum ziceam: prima parte e banală, e plicticoasă și aflăm din ea că o poveste de amor din vremea liceului s-a sfîrșit prost. Aproape uităm cele cîteva – scurte, foarte scurte – capitole în care o vedem pe Nora, după noaptea fatală, punîndu-și întrebări, începînd cu Ce s-a întîmplat? Ce-am făcut? încă din primul capitol.
Trebuie să trecem de capitolul 20 pentru ca Ruth Ware să-și lepede haina pe care a purtat-o aproape 200 de pagini și să se pună pe scris. Avem dintr-odată o narațiune alertă, cu piste false, cu răsturnări de situație, după toate canoanele romanelor polițiste, cu multă psihologie, autoarea realizînd o construcție rotundă bazată pe elemente înșirate de-a lungul întregii cărți și folosind inteligent faptul că eroina principală este scriitoare de romane polițiste. Pentru că, pe lîngă ancheta oficială a poliției, în salonul de spital, în mintea Norei, se declanșează propria anchetă, ea fiind prima interesată să afle ce anume s-a petrecut la Casa de Sticlă, în mijlocul acelei păduri întunecate.
„Creierul nu-și amintește bine. Spune povești. Se străduiește să umple golurile și implantează ca amintiri ficțiunile pe care le plăsmuiește.
Trebuie să încerc să-mi amintesc faptele.
Dar nu știu dacă ce-mi amintesc e ce s-a întîmplat sau ce vreau să se fi întîmplat. Sînt scriitoare. Sînt o mincinoasă profesionistă.ˮ
Și cred că de aici, de la capitolul 21 începe adevărata carte a lui Ruth Ware. Restul e… o nouă punere în scenă a unei povești pe care a scris-o cîndva Agatha Christie și i-a pus Zece negri mititei.
Sînt curios ce vor face scenariștii de la Hollywood din cartea asta, drepturile pentru film fiind vîndute celor de la New Line Cinema, în rolul Norei fiind deja aleasă Reese Witherspoon. Vor face un thriller sau un film cu fete de 30 de ani? Bănuiala mea (și speranța!) e că vor ști să folosească povestea lui Ruth Ware pentru a face un film de suspans de la prima secvență pînă la ultima. Că material este.
Mi-a plăcut traducerea lui Laurențiu Dulman (deși la un moment dat s-a încurcat în detectiv sergent și inspector), a curs bine, fluent, colorată cît trebuie.