Mitul trezit la viaţă

Într-o vreme în care auzim, din toate părţile, că spectatorul nu mai are răbdare să asculte textul, într-o vreme în care piesele clasice sînt hăcuite şi adaptate grabei presupuse a omului modern, într-o vreme în care atîţia actori fac compromisul angajării în producţii dubioase, Dragoş Galgoţiu, imun, inconştient, face arheologie de text şi încearcă să ne întoarcă la originile teatrului, punînd în scenă un poem de o frumuseţe tulburătoare, Epopeea lui Ghilgamesh, invitîndu-ne să şedem cuminţi trei ore şi jumătate şi să ascultăm atenţi un text de o prospeţime şi o profunzime la care greu ajung cele „de actualitate“. Nu e actuală spaima disperată de moarte? Nu ne mai atinge sfîşierea pierderii unui prieten? Pentru că, dincolo de cosmogonia spectaculoasă a vechii lumi sumeriene, despre asta e vorba: despre dragostea care uneşte doi oameni şi despre durerea despărţirii, despre înfricoşarea, revelaţia neputinţei şi a micimii în faţa morţii pe care le încearcă şi cel mai viteaz şi mai puternic dintre muritori, despre revolta care-l cuprinde cînd înţelege ce-l aşteaptă, despre fatalul deznodămînt. Nu mulţi acceptă invitaţia – să-i zic provocare? – şi e mare păcat.   Îndelung cizelată unitate stilistică şi scene de o frumuseţe răpitoare   Cum să dramatizezi […]