Iulian Vlad era șeful Securității în timpul revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Reproduc aici încă o mărturie despre intervenția Securității împotriva protestatarilor: „Cred că e prima dată cînd spun că am fost bătută în București – nu am recunoscut niciodată, nici soţului, nici socrului și nici colegilor nu le-am spus cîte palme şi bastoane am putut să primesc. M-au lovit cu palmele, cu bastonul. Eram şi gravidă şi le‑am spus să nu mă mai bată. Au zis că mint şi nu mai conteneau să mă facă tîrfă, iar eu le ceream să mă ducă la control. Din curve, tîrfe şi căţele, nu ne scoteau“. Doamna Cecilia Jugănaru, care mi-a făcut această mărturisire (înregistrată pentru o carte în curs de apariție la Polirom, despre 15 noiembrie 1987, la 30 de ani de la revoltă), nu a spus nimănui despre aceste bătăi, pentru că, după anchetă și condamnarea sa la locul de muncă, și-a provocat singură un avort, de teamă să nu nască un copil handicapat. „Ar fi făcut și el 30 de ani acum“, a continuat plîngînd, fără să-mi răspundă la întrebare, pe care nu o auzise. În anchetă, de la o palmă, i-a fost spart timpanul drept.
În martie 1988, Gheorghe Banciu, autorul primei mărturii de mai sus, deportat la Alexandria, a refuzat să muncească, după ce a aflat la Miliție că, din dispoziția conducerii Securității, muncitorilor brașoveni deportați nu li se aplica decretul de grațiere dat de Nicolae Ceaușescu pe 26 ianuarie 1988, la împlinirea vîrstei de 70 de ani, cînd au fost scoși din închisori toți cei cu pedepse de pînă la zece ani. El primise trei, la locul de muncă. A fost internat, pînă în Decembrie 1989, „din dispoziția organelor de Securitate“, la spitalul de bolnavi psihic cronic de la Poroschia. Toți manifestanții de la Brașov anchetați, care mai trăiesc, deși majoritatea au depășit cu puțin 50 de ani, au grave probleme de sănătate. La mai puțin de un an de la anchetele Securității, Vasile Vieru, de 38 de ani, s-a stins în 1988 de cancer într-un spital din Bîrlad (unde era deportat), lăsînd în urmă cinci copii.
Douăzeci dintre participanții la revolta din 15 noiembrie 1987 au murit pînă în prezent. La moartea lor nu a fost nici o televiziune și nu s-a depus nici o coroană, în afară de cele ale familiei și ale colegilor care au trecut prin calvarul anchetelor, coordonate în 1987 de la cel mai înalt nivel, al conducerii Securității, de noul comandant al acesteia, Iulian Vlad – singurul abilitat să-i raporteze lui Nicoale Ceaușescu (care nu s-ar fi coborît la a discuta cu vreun subaltern al acestuia) despre ceea ce se petrecuse la Brașov și despre ce pedepsele li se cuvin răsculaților. Iar faptul că Iulian Vlad nu a fost schimbat din funcție după gravele tulburări de la Brașov arată că „tovarășul“ a fost mulțumit de soluționarea cazului. Participanții la revoltă au fost condamnați la locul de muncă pentru huliganism, fiind trimiși să muncească în alte orașe, departe de casă, de Brașov, sub supravegherea Securității, pînă în Decembrie 1989. Majoritatea spun că despărțirea forțară de familie a fost mai greu de suportat decît tortura în anchete.
Fostul șef al cercetărilor penale în 1987 de la Miliția din Brașov, generalul de poliție Alexandru Ionaș, pe atunci căpitan, a destăinuit recent că, încă din după-amiaza zilei de 15 noiembrie 1987, au sosit în oraș, la sediul Inspectoratului județean, autocare încărcate cu anchetatori. Ancheta era coordonată direct, la Brașov, de generalul Emil Macri, șeful Direcției a II-a de Contrainformații economice, și la București, de șeful Securității, generalul Iulian Vlad. Apoi, ca lucrurile să meargă mai ușor, arestații au fost transferați direct în arestul Miliției din Capitală. Cel al Securității era neîncăpător pentru toți.
*
Nu se poate spune că Iulian Vlad nu a știut ce se întîmplă în propriul aparat. Securitatea era o instituție militară hipercentralizată, organizată pe principiul „piramidei feudale“. Ofițerul de securitate lucra autonom, răspunzînd direct ordinelor și în fața șefului de serviciu, care aplica ordinele comandanților Direcțiilor centrale ale Securității și ale comandantului Inspectoratului Județean de Securitate. Toți aceștia răspundeau direct față de comandantul insituției.
În documentele Securității, care a adoptat în timpul în care a fost condusă de Iulian Vlad un adevărat limbaj „academic“, de invidiat de orice poliție politică din lume pentru camuflarea adevăratei sale meniri, de pildă deportarea muncitorilor de la Brașov nu se numește așa, pentru că ar fi fost vădit în contradicție cu legea, ci „complex de măsuri de prevenire“. Pentru cei care ar susține că faptele relatate mai sus sînt „probe indirecte“, trebuie, din nefericire, să arăt că semnătura lui Iulian Vlad se află pe cel puțin 19 ordine ale sale, în calitate de comandant al DSS, care privesc activitatea generală a Securității și aplicarea a tot atîtea „planuri de măsuri care au încălcat flagrant normele legale“ chiar ale acelei perioade, după cum se arată dintr-o notă întocmită în ianuarie 1990, la Procuratura Generală. Dar anchetarea lui Iulian Vlad după 1989 s-a rezumat „doar“ la reprimarea revoluției. „Măruntaiele“ Securității trebuiau să rămînă neatinse, în speranța unei reînvieri. Care a sosit, iată, odată cu moartea simbolică a ultimului ei comandant.
*
Din cercetarea arhivelor Securității, chiar și atît cît a dat SRI la CNSAS, se poate vedea clar că Iulian Vlad a dispus măsuri care au afectat grav întreaga populație a României, prinsă în plasa unei atente supravegheri. În cazul în care se depistau „acțiuni ostile“, urma să se treacă, după cum dispunea Iulian Vlad, la „aplicarea de avertizări“, iar în cazul unor infracțiuni mai grave „la adresa Securității Statului“, adică a regimului Ceaușescu, din dispoziții precise, date Direcției a VI-a de cercetări penale încă din 1985, se urmărea înscenarea unor procese de drept comun, pentru a se evita condamnările cu caracter politic. Cum avea să procedeze generalul Vlad și în cazul muncitorilor de la Brașov.
Cît despre „exemplul de cinste“ reprezentat de Iulian Vlad, iată o situație elocventă, ca alte zeci de mii existente în arhivele fostei Securități, dacă cei ce-l plîng le‑ar cerceta. Numai în cazul lui Dorin Tudoran, „după cum rezultă din studiul dosarului FI nr. 233433 vol. 1‑19, în perioada 1980‑1988 au fost interceptate 1.310 convorbiri telefonice, 361 de scrisori şi s‑au întreprins 123 de acţiuni de filaj“. Întreaga acţiune a fost urmărită îndeaproape de general colonel Vlad Iulian, căruia i s‑au prezentat periodic sinteze cu rezultatele obţinute sau noi planuri de măsuri, situaţii în care a dat ordine rezolutive, a aprobat măsuri de diversificare a acţiunilor de compromitere a poetului Dorin Tudoran şi a anturajului său, în care se aflau, printre alţii, Nicolae Manolescu, Dan Deşliu, Mihai Botez, Mircea Dinescu etc. În contradicţie cu rigurozitatea manifestată în acţiunile îndreptate împotriva disidenţilor, unele probleme erau tratate într‑o altă manieră. De exemplu, printr‑o notă din mai 1986, generalul colonel Vlad Iulian este informat despre actele de corupţie săvîrşite de Cosac Picoş Alexandru, de la Direcţia Generală a Vămilor din Bucureşti, care, în legătură cu afacerişti şi vameşi, pretindea şi primea mari sume de bani pentru vămuirea preferenţială a bunurilor unor persoane. Nota mai menţiona că cel în cauză este ginerele lui Picoş Gheorghe, adjunct al ministrului de Finanţe. Acest aspect este reţinut cu atenţia cuvenită de generalul colonel Vlad Iulian şi ca urmare nota trimisă generalului maior Macri Emil, care răspundea şi de activitatea Direcţiei Generale a Vămilor, cuprindea următoarea rezoluţie: „Trageţi concluziile cuvenite, clasaţi toată lucrarea“.
Iulian Vlad a fost comandantul unui dispozitiv de forță impresionant, pentru protejarea „iubitului conducător“. În urma revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, ministrul de Interne a emis ordinul nr. 02600 pe 5 iulie 1988, care aproba „măsuri care trebuie luate de către unităţile MI pentru creşterea eficacităţii de luptă şi intervenţie“. Toate acestea au primit dispoziția să folosească muniție de război, în cazul atacării sediilor județene și centrale de partid și de stat. Cu o zi înainte, au fost înfiinţate noi unităţi speciale de Securitate în centrele urbane majore, sub autoritatea directă a DSS şi în scopul colaborării cu forţele USLA. Ei se adăugau celor 14.259 de ofițeri ai Securității, precum și trupelor de Securitate, care în Decembrie 1989 numărau 23.370 de ofiţeri şi militari în termen, cît și celor 2.000 de cadeţi de la Academia Militară a M.I., comandată de generalul Andruța, fratele lui Ceauşescu. Această adevărată armată nu a continuat însă războiul început în 17 decembrie pentru apărarea dictatorului. Nu mai avea pentru cine să lupte. Pe 22 Decembrie 1989, dimineața, armata mult mai numeroasă a „clasei muncitoare“ a spart, după modelul Brașovului, bariera fricii instalată vreme de o jumătate de veac de Securitate și a umplut străzile Bucureștiului și ale marilor orașe din întreaga țară, solidarizate cu victimele măcelurilor din Capitală și Timișoara. La prînz, Ceaușescu a fugit, iar armata sa din umbră, comandată de Iulian Vlad, a depus armele. Nu mai avea cui să-și arate loialitatea. Care a fost, deci, meritul lui Iulian Vlad? Acela că, prin moartea sa, a renăscut din cenușă și din umbră Securitatea, acum vizibilă cu ochiul liber pe micile ecrane.
Desecretizarea „dosarului 15noiembrie 1987“
Nici pînă în ziua morții lui Iulian Vlad nu au fost identificate în arhivele CNSAS documentele anchetei propriu‑zise, la care au fost supuși muncitorii revoltați la Brașov, în 15 noiembrie 1987, și nici materialele rezultate în urma filajului, care a avut ca obiect manifestația propriu-zisă, după cum a dispărut și filmul procesului, cît și documentele preparatorii ale acestuia, în urma căruia cei care au fost în fruntea revoltei au fost condamnați. Au fost probabil precauții necesare (deși prost gestionate, în opinia mea), legate de faptul că mulți dintre cei implicați în represiunile de atunci au continuat, după 1989, să facă parte din sistemul de putere, din nou createle structuri de informații și din aparatul polițienesc. Dacă abia acum, după 30 de ani, aceste documente esențiale este posibil să apară, după cum a declarat în aceste zile Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informații, care gestionează încă o bună parte a arhivelor fostei Securități, înseamnă că probabil unii dintre foștii securiști implicați s-au mai aflat ani buni încă în această instituție și a fost nevoie de protejarea lor. Nu există altă rațiune pentru ca documente ale represiunii brutale, care ar fi putut proba vinovății și complicități, să fie clasificate timp de 30 de ani ca „privind securitatea națională“, în afara faptului că autorii lor au fost protejați sub acest scut, fiind parte a sistemului ei. Pentru că Securitatea nu a comis în noiembrie și decembrie 1987, ca și în toate lunile care au urmat pînă la revoluția din Decembrie 1989, care ar fi trebuit să pună capăt domniei fricii, decît de un act de teroare dintr-un lung șir, exercitat cu brutalitate și pus în operă împotriva unor oameni care au manifestat pentru prima dată împotriva lui Nicolae Ceaușescu. La comanda Securității se afla pe atunci, numit de mai puțin de o lună și jumătate, generalul Iulian Vlad, care a subordonat în această acțiune Miliția. Dacă de astă dată ar fi vorba doar de o coincidență bizară, că s-a anunțat desecretizarea „dosarului 15 noiembrie 1987“ la puțină vreme după moartea sa, nu pot să nu observ că așa s-a procedat pînă acum, în multe cazuri, pentru protejarea identității unor ofițeri din Serviciul Român
de Informații, preluați din fosta Securitate. Chiar dacă Iulian Vlad nu a făcut parte dintre aceștia, a fost reprezentat „cu onoare“ printre ei de fostul său șef de cabinet, colonelul Aurel Rogojanu, aflat și el printre foștii securiști reciclați în SRI, care au jelit moartea celui care le-a fost și mamă, și tată. (M.O.)
Cristian Troncotă
Excelent articolul lui Marius Oprea, atât ca documentare cât și ca atitudine.
Întotdeauna am fost de partea adevărului istoric, cu orice preț, indiferet cine îl rostește
Cu stimă.