În dragoste și în război, totul e permis, se spune. Nu mai există reguli, nu se mai respectă nici o limită, pentru că oamenii sînt împinși dincolo de orice barieră, dincolo de orice principiu în care pînă atunci poate credeau cu sfințenie. Iar odată încălcate limitele proprii, scena devine un teatru antic, în care doar tragedia mai poate triumfa. Astfel, într‑un tranșeu de pe frontul Războiului din Bosnia, un tînăr sîrb, abia ieșit din adolescență, și un soldat bosniac, a cărui singură armă a rămas violența, se văd puși într-o situație fără ieșire, în care este pusă în joc ultima fărîmă de umanitate.
(adaptare după filmul regizat de Danis Tanović, cîștigător al Premiului Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2001), cel mai recent spectacol al regizorului bulgar Alexander Morfov, montat la Teatrul Național din București, atinge un subiect încă delicat din istoria noastră recentă, incomplet explorat și asumat – războiul din Bosnia. Avînd în rolurile principale trei actori de o forță și o versatilitate desăvîrșite, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula și Mihai Călin, No Man’s Land este o reflectare dureroasă a efectelor pe care războiul le are asupra interacțiunilor umane și asupra felului în care ne raportăm la noi înșine. No Man’s Land nu are violența vizuală pe care o are, de pildă, Balcanicele, un alt spectacol impresionant despre războiul din Bosnia, semnat de Alexander Hausvater la Teatrul din Tîrgoviște în 2015, dar creează același impact, folosind umorul negru pentru a semnala despre cele mai atroce experiențe umane.
Morfov, aflat la al treilea spectacol pe scena Teatrului Național din București, după Vizita bătrînei doamne de Friedrich Dürrenmatt și Furtuna de Shakespeare, abordează acum un subiect cu atît mai actual cu cît violențele și instigarea la ură au escaladat înfricoșător în ultimii ani. Deși vorbește despre atrocitățile unui conflict care s-a terminat de mai bine de 20 de ani, spectacolul lui Morfov ridică atît probleme despre contextul strict al războiului din Bosnia, cît și despre trăsăturile inevitabil comune ale oricărui război: absurdul, violența, pierderea umanității și a compasiunii, corupția și superficialitatea, în esență, ale celor care, de multe ori arbitrar, direcționează forțele.
Pentru ca diferența uriașă între diferitele straturi angrenate în conflict – simpli soldați, comandanți, reprezentanți ONU etc. – să fie și mai pregnantă, decorul, amplu și încărcat, semnat de NikolaToromanov, împarte vizibil lumile în care personajele acționează. În prim‑plan, într-un tranșeu aflat undeva între linia sîrbă și cea bosniacă, trei personaje își joacă viața ca la ruleta rusească. Acolo este concentrată întreaga tensiune, iar tragismul – accentuat de momente de umor pe care numai oamenii aflați la limita dintre viață și moarte îl pot avea, atunci cînd știu că nu mai au nimic de pierdut – depășește simpla poveste a unor soldați aflați în locul și momentul nepotrivite. Tranșeul este încadrat de două turnuri de control, sediul celor două tabere beligerante. Aici, povestea se desfășoară pe alte coordonate, căci și de o parte, și de cealaltă, personajele își arată, și ele, inadecvarea la situația creată, dar nu prin tragism, ci printr‑un umor negru care le face să pară niște caricaturi. Forțați să se afle într-un război care nu este al lor, ofițerii înșiși, prieteni în viața reală, ajung să poarte discuții relaxate, ca și cum s-ar fi întîlnit să bea o bere – despre familie, meciuri, pasiuni comune etc. –, pe care le mai întrerup din cînd în cînd, atunci cînd trebuie să dea o comandă. Aceste comenzi sînt luate însă, de cele mai multe ori, după impresii de moment, fără să fie judecate din perspectiva consecințelor reale, iar soldații aflați în liniile de război devin, pentru acești comandanți, de la distanța reconfortantă pe care o au față de front, niște piese de schimb. E clar că nimeni nu e conștient, de fapt, de gravitatea situației, războiul este, pentru majoritatea personajelor aflate în putere de decizie, o glumă – sinistră, într-adevăr, dar tot o glumă.
În planul secund de acțiune, ce pare a fi decupat dintr-un film mut, nepăsarea devine și mai dureroasă: reprezentanții britanici ai ONU se află în siguranță în sediile lor, informațiile ajung oricum incomplet și distorsionat la ei, și chiar atunci cînd trebuie să ia decizii de care depinde viața unor oameni, se retrag confortabil la adăpostul regulii de a observa și de a nu interveni, deranjați că nu pot să urmărească în continuare, în liniște, un meci de fotbal. Realitatea, pentru ei, are altă față, și devine din ce în ce mai mizerabilă cu cît rangurile scad și se ajunge la planul cel mai de jos, al soldaților care s-au trezit într-o situație din care doar moartea îi mai poate salva. Ciki (Richard Bovnoczki) și Nino (Ciprian Nicula), un bosniac și un sîrb, ajung să se urască de moarte, chiar dacă în viața de dinainte de război ar fi putut să fie prieteni. Între ei există Cera (Mihai Călin), soldatul care avusese ghinionul să se prăbușească peste o mină „săltăreață“, dintre cele care nu mai pot fi dezamorsate. Nevoit să rămînă în aceeași poziție, pentru a nu declanșa bomba, Cera devine, paradoxal, elementul de legătură între cele două forțe mai periculoase decît bomba pe care este așezat. Impresionant rolul dus de Mihai Călin, nevoit, timp de două ore, să rămînă în aceeași poziție vizibil incomodă, care reușește să fie natural în glumele pe care le face, să dea impresia de optimism și de înțelegere, să îi oprească, în cîteva rînduri, pe cei doi soldați să nu se omoare între ei.
Punctul de greutate al spectacolului lui Morfov este construcția graduală, complexă, a relației și a dialogurilor dintre Ciki și Nino. Richard Bovnoczki face din Ciki un personaj dur, aproape sălbatic, dar care lasă uneori să răzbată și note de compasiune și bunătate, dovadă că așa fusese cîndva, înainte de războiul care îl transformase într-o fiară dispusă să facă orice pentru a supraviețui. Ciprian Nicula este perfect în rolul firavului și aproape angelicului Nino, un băiat care, la început, nu pare a fi capabil să facă rău nici unei muște, dar care învață repede, tot asemenea unei fiare, să imite comportamentul „dușmanului“ pentru a se salva. Nino și Ciki trec prin toate stările, experimentează, în cîteva ore, toate trăirile umane posibile, iar în ei se dă permanent o luptă între a fi uman și a face ceea ce trebuie pentru a ieși cu viață din acea situație imposibilă. Amîndoi ajung să recurgă la gesturi incalificabile, să facă lucruri pe care nici nu le-ar fi bănuit posibile cu cîteva ore înainte. Incredibil este umorul de situație și de limbaj ce apare în cele mai neașteptate momente, dar care accentuează și mai mult dramatismul. Dezumanizarea este totală în absența oricărei intervenții din afară, care să anunțe că războiul s-a terminat și că nu a fost decît o glumă proastă. Acel no man’s land devine spațiul incert între viață și moarte, în care oamenii înșiși oscilează între umanitate și bestialitate. Viața rămîne în altă parte – în afara tranșeelor, unde oamenii sînt prinși în aceleași mecanisme superficiale de funcționare.
Spectacolul lui Alexander Morfov nu ironizează doar ipocrizia celor de la ONU, care ar trebui să apere drepturile omului, ci și senzaționalismul după care aleargă televiziunile, reporterii dispuși să prezinte cît mai tragic evenimentele doar atunci cînd știu că vor face audiență. De fapt, prezența mass-mediei – printr-un tertip ingenios al singurului sergent (Rareș Florin Stoica), din partea Franței, care își dă seama că doar așa ar putea provoca o intervenție care să salveze viața soldaților – este singura forță mobilizatoare, dar cea mai găunoasă dintre toate. Reporterii nu sînt interesați concret de viața oamenilor din tranșee – conștientizare ce duce la gesturi extreme, în final –, iar cei din comunitatea internațională apar doar atît cît să dea declarații pompoase despre pace și menținerea stabilității în zonă. Cînd luminile reflectoarelor s-au stins, nu rămîn decît disperarea și mizeria care i-au împins pe niște oameni să uite că ceea ce îi unea era mai puternic decît ceea ce îi despărțea.