(M)ucenicul/(M)uchenik, în regia cineastului rus Kirill Serebrennikov, are scenariul bazat pe o controversată piesă de teatru a lui Marius von Mayenburg, numită Martir, și descrie povestea lui unui adolescent confuz, Venya (Veniamin), care recurge la extremismul religios pentru a găsi răspunsuri. Filmul nu este tipica poveste de maturizare, ci o confruntare în toată regula între clasicele tabere adverse: credința oarbă în vorbele Scripturii vs ateismul științific, întrupat de profesoara de biologie, Elena. În vremurile contemporane lipsite de credință, a apela la Biblie ca viziune asupra lumii apare ca un gest cel puțin desuet sau ca o dovadă de rebeliune împotriva modernității agnostice.
Narațiunea este plasată în Rusia contemporană, o țară profund religioasă, unde, similar României, secularismul se realizează doar teoretic. Ortodoxismul e prezent în educația publică prin dezbătutele ore de religie, iar Biserica este susținută politic și financiar de Stat. Liceul în care se desfășoară predominant acțiunea devine un veritabil teren de lupte retorice aprinse între cele două părți, regizorul favorizînd vizibil perspectiva evoluționistă a Elenei. Deși subiectiv, Serebrennikov portretizează ambele personaje în tușele grosiere ale extremismului. Nu lipsesc scenele amuzante care izvorăsc din această confruntare: refuzul lui Venya de a înota în slip sau dezbrăcarea în fața întregii clase, în semn de protest față de educația sexuală promovată de Elena. Reacțiile celor din jur față de aceste confruntări sînt interesante: se disting mama divorțată a lui Venya, care aruncă întreaga responsabilitate asupra școlii, directoarea împăciuitoare, care propune soluții de compromis, precum predarea în paralel a creaționismului, alături de evoluționism, și adaptarea ținutei elevilor, în cadrul orelor de înot, discursului creștin. Nu se ajunge la a se proclama burka, dar fundamentalismul protagonistului nu e departe.
Este surprinzător cum majoritatea tind către negarea problemelor pe care le provoacă Venya și către culpabilizarea profesorului. Pentru directoare, Elena e prea modernă, prea exhibiționistă, o tînără căreia îi lipsește seriozitatea meseriei. Deși, teoretic, interesul subit pentru religie al lui Venya ar putea fi susținut de preotul-profesor de religie, nici cu acesta nu se ajunge la un acord. Tînărul este împotriva organizării credinței în forma unei instituții și îi reproșează acestuia îndepărtarea de Scripturi, un fel de „Fă ce zice popa, nu ce face popa!“. Atitudinea tînărului este relevantă în contextul actelor de terorism recente, iar radicalizarea unor tineri naivi, lipsiți de repere, e un subiect actual, însă preponderent în cazul religiei musulmane. Veniamin chiar îi reproșează preotului că nu dispersează credința cu forța armelor și-a kamikazelor, el fiind unul care și-ar da viața pentru răspîndirea cuvîntului Domnului. Convenient, Venya uită de creștinii jertfiți în numele Domnului, de la începuturile răspîndirii creștinismului în Imperiul Roman, dar și de martirii oprimați pentru credință, la care se face referire prin jocul de cuvinte din titlu.
Kirill Serebrennikov dovedește magistral cum inclusiv mesajele cele mai inofensive, încăpute pe mîinile unor persoane nepotrivite, pot duce la violență. Paradoxal, mesajul creștin al iubirii este trunchiat de protagonist într-un exces de zel care duce la habotnicie. Nu se poate purta un dialog real cu acest fervent adept, motiv pentru care profesoara decide să lupte cu propriile sale arme. În acest sens, ea caută cu obstinație în Scripturi afirmații contradictorii menite să contracareze provocările elevului, însă începe să fie ea însăși absorbită de proces. De fapt, prietenul neglijat al acesteia subliniază excelent tema filmului: „Ai impresia că ești prea deșteaptă pentru religie? Dar, de fapt, nu poți trăi fără ea. Ești exact ca doctorii care trag cocaină pe nas ca să o testeze. Ai devenit dependentă de religie“.
Se remarcă jocul actoricesc al protagoniștilor, care sînt credibili în fervoarea cu care își apără ideile pînă la capăt. Pe plan cinematografic, se remarcă planurile-secvență și cadrele lungi, ca și iluminarea aproape profetică pentru situațiile prezentate. Poate puțin prea evidente, uneori metaforele sînt auto-explicative, protagonistul schițînd cu creta o aură de sfînt care să-i încadreze chipul sau cărîndu-și crucea pe care și-o construiește singur către școală. Se regăsesc surse de umor, precum recrearea minunii biblice a vindecării ologului (generat de naivitatea, dar și de aroganța lui Venya, care îi ordonă piciorului să crească ca un Mîntuitor) ori tonul plin de oprobriu pe care îi spune mamei sale că va arde în iad pentru adulter.
Poate cea mai savuroasă scenă este generată de confuzia dintre Tatăl ceresc și tatăl biologic, Veniamin declarînd că a fost chemat de Tatăl, după Ioan, capitolul 16, versetul 28 („Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și Mă duc la Tatăl“), în timp ce ignoranta mamă a lui Venya nu înțelege decît că fiul ei vrea să o abandoneze în favoarea soțului său.
Scenariul abundă în citate din Biblie, ale căror surse apar pe ecran, admirabil integrate în conversațiile obișnuite. Purtînd un nume biblic, Veniamin (cel de-al 12-lea fiu al lui Iacob) citează cu vervă în sprijinul ideilor sale, e hiperactiv, într-o permanentă căutare, dar și revoltă împotriva oilor rătăcite ale Domnului, care trebuie aduse pe calea cea dreaptă. Cu toate acestea, excesul de zel al personajului, deși admirabil exprimat, are prea puține resorturi în dezvoltarea personajului, despre ale cărui motivații se dezvăluie prea puțin. (M)ucenicul amintește de un film nemțesc proiectat la Cannes în 2013, Tore tanzt/Nothing Bad Can Happen, în regia lui Katrin Gebbe, al cărui protagonist e un tînăr de o vîrstă similară. El găsește alinare în ceea ce numește creștinism punk, accente care nu-i lipsesc lui Kirill Serebrennikov, care folosește hitul metal God is God, de la Laibach, pe post de coloană sonoră. Deși ambii protagoniști par atent supravegheați de Tatăl ceresc, fapt sugerat prin unghiuri de filmare aeriene și prin folosirea luminii ca o sursă de inspirație și har divin, cele două revelații sînt diametral opuse. Dacă protagonistul filmului nemțesc e un soi de Iisus cotidian care arată și celălalt obraz, Dumnezeul lui Venya e vindicativ și strict. În cele din urmă, Venya este un cruciat care împarte dreptatea lui Dumnezeu prin orice mijloace, cu forța, cînd e cazul, iar identificarea cu idolul său biblic duce la erezii la fel de periculoase precum cele ale ereticilor.