MUZICĂ. Cu bune şi rele la Opera Naţională

Cortina a căzut la finalul unei stagiuni care, la Opera Naţională Bucureşti, a adus, cel puţin în principiu, cîteva repere interesante, cu reluări sau chiar premiere puţine, dar binevenite, cu invitaţi doar în parte demni de o scenă lirică respectabilă, alături de solişti „ai casei“, cu care uneori au reuşit să echilibreze distribuţii omogene. Ar fi greu de separat cele bune de cele rele, pentru că se „amestecă“ aproape seară de seară. Spre exemplu, reluarea, după 9 ani, a operei wagneriene Olandezul zburător, l-a readus la pupitru pe Cristian Mandeal, dirijor de la care aşteptam să „simfonizeze“ partitura, să-şi pună amprenta personală asupra expresivităţii ansamblului, să confere monumentalitatea şi profunzimea cerute de tragismul legendei şi de scriitura muzicală în sine. Dar, încă din uvertură, a frapat abordarea lipsită de anvergură, întreg spectacolul derulîndu-se, de altfel, pe coordonatele unei platitudini amplificate şi de nivelul solistic inegal, ba chiar dezolant în unele cazuri; baritonul Ştefan Ignat a parcurs, în limite corecte, dificilul rol titular, subliniind, ca de obicei, tenta vocală „întunecată“, susţinută de atitudinea şi de figura permanent încrîncenate, Olandezul devenind aproape malefic într-o asemenea viziune (oricum, baritonul american Gary Simpson nu a fost cu nimic superior – greu de înţeles şi […]