MUZICĂ. Cui prodest?

Ultimele stagiuni au adus, la Opera Naţională Bucureşti, cîteva premiere care, în mare parte, au stat sub semnul noutăţii, propunînd titluri care apăreau, astfel, pentru prima oară pe afişul teatrului – Manon Lescaut de Puccini, Simon Boccanegra, Macbeth de Verdi –, ceea ce, evident, este lăudabil. S-a readus, apoi, în repertoriu, după 15 ani, o operă îndrăgită de public – Boema de Puccini –, iar în sfera coregrafică, pe lîngă controversata producţie Lacul lebedelor de Ceaikovski, s-a montat recent baletul Albă ca Zăpada de Cornel Trăilescu, ceea ce din nou se cuvine apreciat, pentru că lucrarea s-a numărat, încă de la premiera absolută din 1986, printre cele mai reuşite creaţii destinate copiilor, confirmînd, acum, că rezistă timpului, chiar şi într-o viziune coregrafică mai „cuminte“. Astfel s-a prezentat, după multă vreme, şi o partitură românească, aspect salutar care s-a dorit însă „împlinit“ prin programarea unor opere într-un act scrise cîndva de Nicolae Bretan (1924, respectiv 1939, pe librete proprii), prezentate pentru prima oară publicului bucureştean care, ascultînd muzica simplă (în care melodiile vocale, repetînd uneori la nesfîrşit o unică formulă, sînt amalgamate printre marşuri de tip paşoptist şi secvenţe cu ecouri din opera italiană), a încercat să înţeleagă „mobilul“ acestei opţiuni. […]