MUZICĂ. Starostele şi cobzarul la Green Hours: Trei parale în concert
- 25-02-2011
- Nr. 564
-
Theodor E. ULIERIU-ROSTÁS
- Arte
- 0 Comentarii
„Lăutarii începură din nou acordurile lor; de astă dată însă, ei cîntară cum se cîntă, adică puseră capul pe umărul stîng şi, prin ajutorul arcuşelor şi al penelor de gîscă, scoaseră din viori şi cobze nişte accente foarte patetice pentru timpii de atunci, dar care astăzi n-ar avea cea mai mică putere asupra simţurilor noastre, nici chiar pe aceea de a ne face să dormim“ (N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi, cap. VII). Astfel sună una dintre nenumăratele descrieri persiflante ale muzicii oraşului românesc de la începutul secolului al XIX-lea, un teritoriu încă profund oriental, pe care ultimii o sută cincizeci de ani i-au expediat la groapa clişeelor şi reflexelor culturale de respingere, laolaltă cu întreaga perioadă fanariotă. Dacă ideea de muzică veche a prins de mai mult timp rădăcini în peisajul concertistic românesc, ideea reconstituirii muzicii vechi din Ţările Române – şi mai ales a muzicilor urbane – a părut destulă vreme improbabilă. Concurau multe cauze: un corpus documentar relativ redus şi tîrziu, prin comparaţie cu sursele muzicii occidentale, teama de orientalisme şi prostul renume al perioadei fanariote şi postfanariote, statutul social precar al lăutarului, urmaşul firesc al tradiţiilor urbane de secol XVIII şi XIX. De relativ puţină […]