Muzicologii la proces

Thomas Beecham a rămas în istoria muzicii mai puţin pentru meritele sale de dirijor – altfel deloc neglijabile –, cît pentru vorbele de duh, răspîndite apoi cu hărnicie de grupurile cărora se întîmpla să le dea satisfacţie. Dacă în privinţa oricărui instrumentist sau cîntăreţ părerile pot fi împărţite – cu forţa de convingere a argumentului sau a înjurăturii –, există un personaj negativ de serviciu, un fel de ţap ispăşitor şi deloc inocent, care încasează de la toţi în mod democratic: muzicologul. Beecham îl vedea ca pe „un om care ştie să citească muzica, dar nu o aude“. Deşi muşcătoare, ironia sa păstrează totuşi o urmă de fairplay, făcîndu-i acuzatului concesia alfabetismului, chiar dacă ulterior pare să nu-i folosească la nimic.   Povestea e veche de cînd lumea, mai exact, de cînd lumea are ultimul cuvînt. În Antichitate, de pildă, oamenii care se ocupau cu muzica se chemau filozofi, hai să le spunem protomuzicologi. Impulsul revendicării de la istorie ar putea părea facil, dacă medicina n-ar fi rămas în urmă în privinţa combaterii şi a prevenirii maladiei care bîntuie la fel de răvăşitor şi acum, ca şi atunci. Pe scurt, avem două tabere întărite ideologic şi ireconciliabile: a muzicologilor şi […]