Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Nedreptăţita Adèle
- 06-11-2013
- Nr. 698
-
Mihai FULGER
- Focus
- 12 Comentarii
Anul acesta, pentru prima dată în istoria Festivalului de la Cannes, juriul a decis să acorde mult rîvnitul Palme d’Or nu doar unui regizor, ci şi actorilor principali din filmul acestuia. Cîştigătorul, Adèle: Capitolele 1 şi 2, poate fi văzut acum şi în cinematografele româneşti, după ce a dat naştere la aprigi dezbateri în Occident. „Una dintre tragediile erei Internetului este că uneori filmele primesc atenţie pentru toate motivele greşite“ . Aşa îşi începe Stephanie Zacharek, criticul de la The Village Voice, cronica pe care i-o dedică noului film al lui Abdellatif Kechiche, distins pe Croazetă cu cel mai important trofeu. Şi observaţia este cît se poate de justă în acest caz. Palme d’Or-ul primit de Adèle („filmul cu lesbiene“, cum s-au grăbit să-l numească jurnaliştii) a fost interpretat imediat ca o reacţie a juriului prezidat de Steven Spielberg la protestele pariziene împotriva legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Deşi membrii juriului, printre care s-a numărat şi Cristian Mungiu, au negat hotărît intenţia vreunui statement politic, acuzaţia nu a putut fi ştearsă. Iar faptul că actriţele Adèle Exarchopoulos şi Léa Seydoux au împărţit laurii cu Abdellatif Kechiche (nu doar regizor, ci şi unul dintre scenariştii şi producătorii filmului) […]
http://dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/corporalitate
domnule Gorzo,
cred că sîntem conştienţi că orice produs cinematografic poate primi o sumedenie de interpretări. Validitatea lor, însă, ţine de un context discursiv în care devin importante valorile puse în spatele interpretării şi modul în care e condusă argumentarea în relaţie cu elementele de pe ecran.
Susan Hayward („Cinema Studies”, p. 32) observă că în relaţie cu producerea sensului în cinematograf, pe linie post-structuralistă, avem o schemă complexă în care sensul apare la întîlnirea privirii spectatorului cu imaginile de pe ecran (adică undeva la jumătatea distanţei dintre ecran/autor şi spectator) prin intermediul unor zone culturale de care ambele instanţe sînt conştiente – semiotica, psihanaliza, feminismul şi deconstrucţia. Asta nu înseamnă că orice interpretare devine credibilă (pentru că şi spectatorul e parte în construirea unui sens), însă nici nu cred că ar trebui să deranjeze o interpretare doar fiindcă are o anumită fermitate discursivă, fără să mai conteze faptul că datele interne ale interpretării sînt viabile (chiar dacă sînt numai unele dintre datele posibile).
Eu cred că exageraţi atunci cînd spuneţi că universalizez – adică nu las loc altor opţiuni (în povestea de aici, de exemplu, subliniam lipsa unor argumente care să susţină faptul că Adele e un film mare, nu faptul că ele nu ar exista; poate există, de-asta întrebam de ele). Faptul că prezint ferm o anumită opinie cred că ar trebui să deschidă un dialog, nu să fie privit totul drept impunere de idei. În celelalte clipe în care am avut o discuţie similară spuneam că văd cît se poate de normală apariţia unor interpretări diferite (în comparaţie cu ale mele) în relaţie cu o secvenţă de film sau cu un film, interpretări care – odată raportate la ceea ce spun eu – pot face poziţiile mele să pară ridicole. Cu Piersic Jr., dumneavoastră interpretaţi acel ”ar trebui” al meu drept ”trebuie”, o afirmaţie care exclude alte opţiuni. În opinia mea el este un ”poate trimite la”, ceea ce lasă porţile deschise şi altor intereptări. Condiţionalul optativ exprimă o stare ipotetică. Fiindcă e ipotetică, nu ar trebui (nu ar trebui, dar asta nu înseamnă că e musai să fie aşa) să fie citită categoric. Nu poţi decreta la condiţional optativ.
Şi, mai departe, în acest caz, ceea ce spuneţi dumneavoastră în primă instanţă este în acord cu ceea ce spun eu – acel muc poate atrage atenţia asupra sa prin dimensiunile pe care le are. Devine un spectacol în sine, tocmai de aceea poate naşte anumite întrebări morale cu privire la comportamentul tău – ca persoană distrasă de la întîmplarea reală de pe ecran, că o femeie urmează să moară, de un muc, drept că unul uriaş. Din nou, poate atrage atenţia, poate naşte întrebări, sau poate rămîne indiferent, sau poate fi privit drept o licenţă inutilă, deplasată. În funcţie de constituţia fiecărei minţi şi de sistemul de valori la care se raportează.
Cum aţi găsit filmul lui Kechiche? Vă par întemeiate voturile criticilor de la Cannes, care dau un punct lui „Heli” şi patru sau cinci lui „Adele”?
Mihai,
În ultima mea (pînă acum) repriză de hîrjoneală cu dl Maier, într-un subsol de articol online, acesta îmi explica, foarte sigur pe sine, care a fost intenția lui Florin Piersic Jr., ca autor al filmului „Killing Time”, cu mucul ăla foarte lung care se prelinge din nasul Olimpiei Melinte în timp ce asasinul jucat de Cristian Ioan Gutău se pregătește s-o împuște. Dl Maier era convins (așa cum e el de obicei, atunci cînd se pronunță despre intențiile discursive ale cineaștilor) că, în cazul respectiv, intenția a fost aceea de a „atrage atenția asupra grotescului situației”. Adică, dacă pînă în momentul acela spectatorii se distrau cu accentul și cu „replicile ingenioase ale criminalului bucovinean”, mucul ăla le dă trezirea: alo, băi, femeia asta moare! Mucul ăla – continua domnul Maier la fel de sigur pe sine – „ar trebui să te facă să te gîndești” cum ai proceda dacă ai fi la tine acasă și te-ai lăfăi pe muzica lui Bach, și brusc l-ai auzi pe vecin bătîndu-și soția.
Acuma, tu și cu mine, Mihai, știm foarte bine că mucul ăla poate foarte bine să stîrnească alte reacții și asocieri de idei decît cele pe care a decretat dl Maier că „ar trebui” să le avem (pentru că știe domnul Maier sigur că asta a fost intenția autorului). De pildă, faptul că firul acelui muc se tot lungește, dar nu se rupe, poate deveni un spectacol în sine, deturnînd atenția spectatorului de la suferința acelei femei și prinzînd-o (pe ea, pe atenție) într-un suspans cîtuși de puțin umanist: o să se rupă sau n-o să se rupă mucul ăla? Sau, și mai simplu spus: mucul ăla poate fi doar un gag – ceva ce regizorului (sau altcuiva de pe platou) i s-a părut just a funny thing to try. Această a doua raportare la micul „efect special” inginerizat de Piersic (adică la muc) nu e cu nimic mai puțin legitimă decît raportarea dlui Maier (despre care chiar se poate argumenta că, prin comparație, e de-a dreptul contraintuitivă – mucul ăla devenind un spectacol în sine și, în consecință, mai degrabă dezumanizînd victima în ochii spectatorilor). Dar dl Maier își universalizează propria asociere de idei, care devine cea corectă, cea care „trebuie”; după care îl felicită pe Piersic pentru că i-a declanșat această asociere de idei, fără să se întrebe dacă nu cumva și-a proiectat propriile marote eticisto-moraliste în acea tușă regizorală (deși i s-a mai spus că marotele respective tind să i se activeze fără prea multă provocare).
Deci, da, modul domnului Maier de a face hermeneutică păcătuiește în destule cazuri prin intenționalism vulgar și prin arbitrarietate autoproiectivă.
Mihai,
voi încerca să răspund fiecărui aspect subliniat de tine.
Prin răspunsul de care vorbeşti (”că ştiu că mai am multe de învăţat”), dat lui Andrei Gorzo, voiam să opresc o discuţie pe care am considerat-o jenantă. Era un mod de a atrage atenţia asupra unui fapt pe care îl observ în modul în care Andrei Gorzo mi se adresează: faptul că nu răspunde ideilor pe care încerc să le conturez, ci anumitor cuvinte extrase din contextul expunerii mele. Cum a fost, în acel caz, faptul că mă cataloghează chibiţ pentru că menţionez distanţa dintre Oradea şi Stâna de Vale şi că mă gîndesc la costul carburantului. Sigur, dacă aş fi spus doar acel lucru despre film, era total aberant. Însă acea afirmaţie era doar un pas prin care îmi susţineam poziţia faţă de film (poate un pas deplasat, pot fi de acord cu asta, că anumite argumente pe care le aduc nu sînt nici necesare nici suficiente pentru susţinerea unei idei, însă din tot ce am spus eu acolo el a reţinut doar atît, a redus tot argumentul meu la acest pas) – argument în care semnalam faptul că pe ecran e un personaj umilit (construcţia filmului îl aşază pe personaj în situaţii umilitoare, fără ca acele situaţii să aibă o fundaţie trainică în poveste; spre deosebire de Lăzărescu lui Puiu – amintit de Andrei Gorzo în comentariul său, – unde personajul e umilit, însă situaţiile alea nu sînt gratuite, sînt acolo o serie de conjuncturi care nu-l fac pe Lăzărescu un martir şi pe toţi ceilalţi nişte neisprăviţi).
În ce priveşte posibila jignire – am vrut doar să arăt că din felul în care ai citit filmul şi din felul în care l-au citit autorii primelor mesaje, îmi pare că v-aţi lăsat furaţi de imagine şi că nu aţi insistat pe ceea ce eu consider că e esenţial în cinema – ca în orice altă artă: construcţia – conceptul (cum vrei să spui ceea ce e de spus) şi punerea lui în imagine. Şi o spun printr-o trimitere la o situare despre care vorbeşte Sartori în „Homo videns”, care îşi găseşte o imagine elocventă şi mai devreme, în descrierea societăţii din „1984”. Aceea a unor oameni care trebuie să vadă pentru a crede, dar din „a crede” lipseşte îndoiala metodică a lui Descartes. A vedea devine sinonim cu a crede, e pierdută chestionarea cît de cît serioasă a informaţiei senzoriale. Nu tre’ să fii specialist în neurologie pentru a înţelege acest simptom cultural al cărui reper e televizorul – fiindcă arată, trimite material către ochi – devine un furnizor de adevăr; sau cinema-ul – că dacă arată ceva ce pare meşteşugit (la cîte tîmpenii trec pe ecran anual, Adele e un film deosebit! dar numai dacă iei drept punct de reper tîmpeniile!), gata, e film mare. În sensul acesta oamenii „gîndesc cu simţurile”.
Nu ai spus textual că secvenţele de sex sînt cele mai reuşite, ai spus, în schimb, că regizorul e foarte bun fiindcă obţine firescul. Nu la secvenţele de sex te refereai cu acest firesc? Oricum, nu numai această afirmaţie m-a făcut să remarc gîndirea prin simţuri. La fel de important e faptul că te referi la neajunsurile filmului (eliminarea obstacolelor fiind cel mai important neajuns al filmului în opinia mea), apoi „închizi” gura tuturor afirmînd că e un film mare. Fiindcă ai descoperit adevăruri despre derută, căutare, etc. Adevăruri despre condiţia umană poţi descoperi şi în telenovele. Dacă a recunoaşte un adevăr pe ecran e o condiţie suficientă pentru a avea un film mare… ce să zic, şi „Marilena” e un film mare: surprinde starea deplorabilă a societăţii româneşti… Dacă arăţi neajunsurile proiectului şi spui că ele nu contează, înseamnă că esenţial e ceea ce ai reţinut: faptul că ai văzut gesturi ca în viaţă, frămîntări de mîini, etc.; faptul că ai văzut o trecere de la pantaloni la fustă şi tot firescul – înghiţirii bolului alimentar, bucuriei sexuale, etc. În speţă că ai văzut.
Nu consider o opinie contrară o anomalie, deloc! Chiar le caut pe cele contrare, însă m-aş bucura să fie argumentate. Ori acel ”pentru că e un film mare”, mai ales după ce tu punctezi neajunsuri care îl fac să nu fie chiar atît de mare… Mi-e teamă că nu eu sînt cel care abordează o poziţie autoritară în acest caz!
La fel cum, aici, în răspunsul tău, preferi să te victimizezi necontenit şi să pozezi în bunul samaritean deranjat de afronturile pe care eu le-aş fi adus conştiinţei cititorilor (dacă într-adevăr privirea ta asupra a ceea ce am scris ar fi cu adevărat morală şi dacă etica ar fi ceva important pentru tine, nu cred că ai mai fi insistat, retoric, pe faptul că mi-ar fi spus mie Kechiche, în particular, cum a gîndit filmul… sau că ai fost trist cînd ai citit ce a scris Ileana şi ce am scris eu despre Adele!). În tot acest timp, din tot ce spun, reţii doar o frază, de care faci mişto – „Dorinţa acestui proiect e de a arăta că şi un cuplu homosexual trăieşte pasiunea – care implică sufletul şi sexul – la fel de puternic precum unul heterosexual.”
Filmul are un alt subiect, altul decît maturizarea unei fete pe fondul pasiunii (iubirii) pe care i-o poartă altei fete? Pasiune (iubire, creştere alături) nu înseamnă şi suflet, dedicaţie spirituală, şi latură trupească (sex)? Spun eu altceva?… Mai departe, însă, în textul meu, afirmam că, din păcate, filmul reţine doar dedicaţia fizică, nimic din celelalte aspecte ale ideii de relaţie şi ale pasiunii în genere. Chiar tu observai, după cum am mai spus, că autorul elimină orice obstacol care ar fi putut deranja activitatea fetelor. OK, autorul obţine acel firesc, dar ce valoare mai are el dacă imaginile de pe ecran nu nasc altă idee decît cea firescului sexual, dacă nu trimit dincolo de imaginea reprezentată pe ecran? Spui că mobilul filmului e dragostea pentru o altă persoană. De acord. Însă pe ecran dragostea nu prea apare în altceva decît nuanţele sale sexuale (la final, Adelei nu pare că-i lipseşte un om, ci un corp, corpul Emmei).
În ciuda acestor aspecte, în continuare, am căutat să îi dau credit autorului spunînd că poate el însuşi a vrut să critice tendinţa de a reduce fiinţa umană la corp şi de a vedea în ea numai un obiect sexual (cu alte cuvinte, că ar critica tendinţa de a forma o pasiune pentru un om-obiect-sexual, pentru un corp despiritualizat – situaţie în care te apropii de corpul de lîngă tine, iubeşti acel corp şi suferi că ai pierdut un corp, nu un om). Însă dacă a vrut să facă o astfel de critică, trebuia să construiască filmul cu mai multă atenţie (cu mai multă gîndire, dacă doreşti, şi cu mai puţină înfăţişare de corpuri dezbrăcate de dragul de a arăta firescul sexual).
Noi judecăm un film aşa cum e el pe ecran, asta înseamnă că judecăm altceva decît modul în care a fost realizat? Tu eşti entuziasmat de firescul obţinut de autor! Asta e altceva decît realizare?…
Un critic trebuie să judece realizarea, nu altceva, aş spune eu. Adică ar trebui să aibă în minte faptul că arta spune ceva, construieşte un discurs cu materia pe care o are la îndemînă: imaginea în cazul nostru. Ori, în genere, în interiorul artei nu vorbeşte Arta, ci autorul obiectului artistic, autorul vrea să spună ceva. Iar atunci cînd criticul priveşte acele imagini înlănţuite, în fapt urmăreşte idei, urmăreşte o argumentaţie – a autorului. Care poate fi solidă, poate fi neîmplinită, poate fi articulată decent, după caz. Criticul ar trebui să se refere la acea articulare de idei, din care reacţiile naturale sînt o parte a întregului, numai o parte. Din care adevărurile sînt o parte şi mai important decît adevărul rostit e modul în care acel adevăr e rostit. Şi trebuie să se refere şi la modul în care acele idei sînt nuanţate prin imagini.
… nu sunt totul in acest film! Dar putem sa facem abstractie ca exista si sex pe lumea asta?
Aveti dreptate, domnule Mihai Fulger: „Adele este unul dintre cele mai autentice/convingatoare portrete pe care ni le-a oferit recent cinematografia, un portret care respira viata prin toti porii.” Felicitari pentru cronica!
Fereste-ma, Doamne, de oamenii care au numai certitudini !
Va multumesc domnule Mihai Fulger pentru cronica, dar mai ales pentru ultimul comentariu !
Ce saraca si trista ar fi o lume in care am gandi doar cu mintea…Caci, daca dragoste nu e…
Lucian,
Citindu-ti replica, am fost tentat sa raspund asa: „Domnule Maier, diferenta dintre noi doi e ca eu stiu ca mai am multe de invatat!” (Metoda asta de a inchide inteligent o tentativa de polemica, lasand cititorului impresia ca as avea dreptate, am invatat-o acum cateva luni de la un critic.) Dar n-am s-o fac, pentru ca mi s-ar parea nedrept.
Faptul ca tu ma jignesti recurgand la argumentul autoritatii n-ar fi o problema atat de mare (I can live with that) cat este faptul ca ii jignesti si pe comentatorii articolului, pe care eu nu ii cunosc (sau nu cred sa ii fi cunoscut) si care pur si simplu au simtit nevoia sa-si exprime admiratia fata de filmul in discutie. Ma intreb de ce te consideri indreptatit sa ii jignesti pe acesti oameni. Sincer, reactia ta mi se pare cea a cuiva care se crede detinatorul absolut al adevarului si, in consecinta, considera orice opinie contrara o anomalie.
Recitesc ce-ai scris si tot nu-mi vine sa cred ce citesc: pentru tine, textul meu si comentariile la el „sunt simptomatice pentru o stare din ce in ce mai vizibila in societatea actuala: faptul ca oamenii gandesc cu simturile, nu cu mintea”?! Fara a fi specialist in neurologie, consider ca in general oamenii (nu doar cei din societatea actuala) gandesc si cu simturile, si cu mintea/ratiunea (indraznesc sa cred/sper ca si tu). Poate ca simptomul la care te refereai este faptul ca unii oameni gandesc doar cu simturile, nu si cu mintea, ceea ce e deja altceva. (Apropo, pentru ca nu sunt specialist in domeniu, iti recomand, de exemplu, dosarul din numarul de saptamana trecuta al „Dilemei vechi”, intitulat „Uzul ratiunii fata cu naturelul simtitor”; cred ca ti-ar prinde bine lectura lui.)
Ma intreb: oare daca as fi gandit (sau daca as fi vazut fimul) [doar] cu simturile, nu [si] cu mintea, secventele de sex nu mi s-ar fi parut cele mai reusite? Or, eu tocmai am afirmat ca in aceste secvente (mai bine zis, in discrepanta intre ele si restul filmului) rezida punctul vulnerabil al lui „Adele”. Mais passons…
Eu unul regasesc o „deruta constanta” in textul tau. De exemplu, daca pot accepta ca, pentru tine, filmul „nu depaseste latura sexuala a unei relatii” (desi nu sunt de acord si, se pare, nu sunt singurul in aceasta situatie), dar, cand tu arunci cu curaj (irational, dupa mine), urmatoarea afirmatie: „Dorinta acestui proiect e de a arata ca si un cuplu homosexual traieste pasiunea – care implica sufletul si sexul – la fel de puternic precum unul heterosexual”, fara a aduce nici un argument in favoarea ei, ca si cum ar fi de ordinul evidentei, nu pot sa mai accept. „Pe ce te bazezi” cand esti atat de sigur de intentia autorului? A declarat asta Kechiche in vreun interviu si mi-a scapat mie? Sau poate ti-a destainuit asta tie in particular? Acesta mi se pare genul de asertiune/speculatie care nu poate fi acceptat in critica de film (de altfel, genul a fost etichetatat drept „intentional fallacy”, de catre scoala New Criticism, pe cand era bunica fata). Daca pornesti de la asemenea premise, e clar ca toata demonstratia ta e subreda.
Nu pun semn de egalitate „intre detractor si incercarea de a critica gandirea dintr-un film”. Am folosit o singura data cuvantul, negasind altul mai potrivit, pentru a descrie tabara opusa sustinatorilor filmului. Dar exista la mijloc si comentatori nuantati, care au descoperit in film si puncte reusite, si puncte slabe.
In ceea ce priveste declaratiile actritelor, eu cred ca un critic veritabil nu ar trebui sa tina seama de ele. La urma urmei, noi judecam un film, asa cum il vedem pe ecran, nu modul in care a fost el realizat. Oare daca nu ai fi aflat de interviurile actritelor sau daca ai fi stiut ca la scenele de sex s-a tras o singura dubla, filmul ti s-ar fi parut mai bun? Eu sper ca nu.
In opinia mea, portretul lui Adele este unul dintre cele mai autentice/convingatoare portrete pe care ni le-a oferit recent cinematografia, un portret care respira viata prin toti porii. Si, daca, de exemplu, in „Hoti de biciclete” detaliul de la care pleca portretul era nevoia protagonistului de a-si intretine familia, iar in „Tatal”, suferinta provocata de moartea fiului, aici detaliul originar nu este, dupa mine, tumultul sexual, ci dragostea pentru o persoana care, intamplator, este de acelasi sex cu protagonista.
In ceea ce ma priveste, am intrat la film cu rezerve, fiindca auzisem lucruri nu tocmai placute despre film, dar am iesit cu convingerea ca am vazut un film mare, pe care il voi revedea oricand cu placere. Iar apoi, cand am citit textul tau (ca si pe cel al Ilenei), am avut convingerea ca ai/ati vazut un alt film, lucru care m-a intristat si m-a determinat sa va mentionez in textul meu.
De Cannes, jusqu’a Juan-les-Pins,
On admire les jolis seins
Des belles filles, sur la falaise;
Dommage qu’elles soyent … des Antibaises!
Ni complainte, ni anatheme,
Si comme ca c’etait prevu,
Mes jolies, soyez quand meme,
Dans mon lit, les-biennes venues!
1. juriul de la Cannes a votat in unanimitate acest film castigator!
2. juriul si criticii de film au desemnat acelasi castigator.( fapt destul de rar…)
Mihai,
mi-e teamă că textul tău şi, cu atît mai mult, primele două comentarii apărute sub text sînt simptomatice pentru o stare din ce în ce mai vizibilă în societatea actuală: faptul că oamenii gîndesc cu simţurile, nu cu mintea. Şi, drept consecinţă, cînd citesc, reuşesc cel mult să vadă cuvinte, nu să înţeleagă idei (o problemă semnalată de Orwell, de Sartori, de Stiegler şi nu numai de ei).
Dacă lucrurile ar fi stat altfel, probabil că ai fi încercat să argumentezi în favoarea ideii că Adele e un film mare (o sentinţă pe care o arunci la finele textului – bazîndu-te, poate, pe greutatea istorică pe care o are acest cuvînt, – după o derută constantă, în care culegi diverse gînduri din alte grădini şi ba le susţii, ba le ocoleşti), cu altceva decît cu faptul că tu ai descoperit anumite adevăruri umane în interiorul filmului sau că ai văzut cîteva degete frînte şi o trecere de la blugi la fustă. Pînă la urmă, orice proiect (cinematografic, politic) trebuie să plece de la anumite premise care să poată fi asumate ca adevărate (de oricine) pentru a căpăta adeziune.
Dincolo de opiniile comentatorilor acestui film (de ce pui semnul de egalitate între detractor şi încercarea de a critica gîndirea dintr-un film?), mai importante îmi par poziţiile celor două actriţe (premiate şi ele la Cannes) şi replica dată de Julie Maroh. Le pui pe cele două actriţe să repete o secvenţă de amor, pe platou, zile la rînd. Pentru ce? Pentru a obţine naturaleţe în gesturile lor. Pe care să o foloseşti pentru a duce unde? (de aici am putea spune că începe măiestria regizorului, pînă aici e doar un prag deontologic în care e clar că adevăr înseamnă firesc). Pentru a arăta că între două persoane de acelaşi sex pasiunea e uriaşă? Tu îţi imaginai că e altfel şi că persoanele respective (din realitate, să spunem) trăiesc împreună fără să le unească o pasiune uriaşă (mai ales ca tre’ să înfrunte privirea celor din jur)? (Dincolo de pasiune să nu fie nimic?)
Poate că actriţele s-au simţit folosite fiindcă toată pasiunea asta nu duce nicăieri… sau, dacă duce undeva, duce spre un caz clinic. În măsura în care Adele respiră pasiune prin toţi porii – în somn se masturbează şi se dezbracă pe ritmul sexului oniric; în realitate trece de la o stare la alta pe ritmuri sexuale – pare mai degrabă un caz clinic de pasiune.
Ori chiar tu observi că autorul acestui film a dezbrăcat realitatea fetelor de orice prezenţă ameninţătoare: societatea (colegi de clasă, în primă instanţă), părinţii… Iar atunci cînd a reţinut aceste repere, le-a reţinut doar ca intermezzo-uri pasagere între reprize de sex şi pentru a puncta lucruri legate de sex (vezi discuţia din clasă, mai pe la începutul filmului, în care concluzia e că nu te poţi împotrivi naturii şi că orice ţi-ar dicta natura – în ce priveşte alegerile sexuale, cum ar veni – nu trebuie să te simţi vinovat). Şi atunci unde e măiestria? În faptul că vreme de trei ore spui că nu te-ai plictisit? Sigur, într-o lume în care gîndirea e în simţuri, două corpuri care îşi arată iubirea reciprocă hrănesc excelent gîndirea.
În acest sens, filmul o nedreptăţeşte în cel mai înalt grad pe Adele.
Poate că Abdellatif Kechiche a vrut să intervină în discuţia legată de „a gîndi prin simţuri” şi să fie critic la adresa ei. Însă atunci trebuia să fie mai acut în conceptualizarea propriului proiect. Şi anume, la faptul că – precum Emma – ar porni de la un detaliu pentru a contura un portret. Cînd mă refeream la portret în ceea ce am scris, puneam sub semnul întrebării forma pe care o alege şi modul în care autorul vrea să construiască artistic în acest sens – al portretului. Un portret ar trebui să evidenţieze un oarecare tot, chiar dacă pleacă de la un detaliu – tumultul sexual, în acest caz. Însă, aşa cum arată, mi-e teamă că filmul, precum lucrările Emmei din expoziţia pe care o vizităm în final, e un kitsch sexual.
După întîlnirea fetelor din restaurant (cîţiva ani după despărţire), loc în care îşi caută (ce altceva decît) organele sexuale, mi-e teamă că următorul nivel de „împlinire artistică” va fi un astfel de film în 3D!
nimic pornografic, arta,frumusete,dorinta,iubire. Inefabilul artei intr-un film minunat.
va apreciez comentariul echilibrat,stimate domnule Mihai Fulger!
Dincolo de teorii, critici, gusturi, exista filme al caror fior launtric trece dincolo de ecrane: te urmaresc, te marcheaza, te umanizeaza… Dar pentru asta trebuie sa le vezi, sa le simti si sa le iubesti…”dupa dealuri”…Sunt doua momente magice ale cinematografiei ultimului an, al caror inefabil nu se cere explicat, ci trait de cei alesi, carora li se adreseaza in fond.