Nimeni nu sare peste umbra lui…

În timp ce unii se declară „realişti bine temperaţi“, eu mă socotesc un pesimist activ: adică văd răul venind, dar încerc să-l combat. În nici un caz nu e loc de optimism în relația cu lumea, căci veselia (fie și în prognoze) e partea prostului. Starea fundamentală a înțeleptului e melancolia, care vine din îndoiala principială față de toate. Cît despre bravul popor român, el are o lungă istorie a supunerii, care, ca mod de viață, e mai puțin rezultatul experienței rele a vieții, trăite sute de ani sub ascultare (și pe care ne place să dăm repede vina: comunismul e de vină, el ne-a indus obiceiurile proaste de astăzi), cît în primul rînd produsul unei înclinații fundamentale, adică ancestrale (știți, tracii, Miorița…) către fatalism și împăcarea cu soarta rea. Românul are două trepte în răspunsul lui la situația proastă ce se întîmplă adesea să-i apară în cale, pe drumul vieții. Mai întîi zice „Merge și așa!“ și continuă să rabde stricăciunea întîmpinată (pe care neamțul s-ar apuca numaidecît s-o repare, nesuportînd-o așa cu nici un chip). Iar în faza a doua, cînd stricăciunea a devenit deplină şi nu mai poate fi dreasă deloc, românul zice: „Asta-i situația!“, împăcîndu-se, ca […]