Nimic exclus (I)

E greu suportabilă, chiar şi pentru un observator neimplicat, drama scriitorului care îşi supravieţuieşte, după ce, în anii tinereţii şi ai maturităţii creative, reuşise atingerea unui nivel ce-i va fi părut, atunci, uşor de menţinut. Ştefan Agopian a analizat în mai multe episoade din rubrica sa, în fosta Academia Caţavencu, curba creativităţii la cei mai importanţi autori români – şi curba, descrescătoare la majoritatea, era descurajatoare pentru orice scriitor. Cu cîteva excepţii, notabile, autorii încep şi continuă prin a ilustra autopastişa, manierismul involuntar, redundanţa din neputinţă, reduplicarea reţetei mai vechi. Şi cu cît această reţetă se vede mai clar şi mai des, cu atît ea înseamnă mai puţin în efortul scriitorului de a rămîne egal cu el însuşi. Iată de ce surprize precum cea oferită de Nora Iuga prin Harald şi luna verde (ca şi, anul trecut, de Emil Brumaru prin Rezervaţia de îngeri) sînt, într-un fel, spectaculoase şi tonifiante. Ele dovedesc că, pe linia creaţiei literare, absolut nimic nu este exclus; un scriitor poate avea o vitalitate artistică neverosimilă şi în context existenţial, şi în context cultural. Surpriza e mai mare, fireşte, la Nora Iuga, fiindcă în timp ce poezia înseamnă intensiune şi densitate, cu o vizită ce poate […]