Dacă cineva v-ar întreba ce este un muzeu, ce-ați răspunde? Cum l-ați defini? Vi se pare un loc atractiv? Vizitați muzee?
Cred că cititorii ar fi destul de încurcați la primele întrebări. Probabil ar răspunde pozitiv la ultima. Ar enumera poate niște muzee din țară. Iar o parte ar spune că merg mai des la muzee cînd călătoresc în străinătate. Dacă, însă, ar fi întrebați de Noaptea Muzeelor, atunci probabil că și-ar aduce aminte de muzee. Sau măcar de eveniment. Și totuși, ce este un muzeu? O atracție turistică? Un loc al cunoașterii și al culturii? Ce se află în acea clădire? Ce se întîmplă acolo?
În 2010, Nina Simon lansa o provocare către instituțiile culturale, o provocare pe care ea a numit-o participatory museum. Provocarea era de a transforma comunitățile cărora le aparțin acele instituții culturale, din beneficiari, în creatori. De a deschide porțile muzeelor și modul în care acestea se raportează la comunitate. De a transforma vizitatorii, din consumatori pasivi, în participanți implicați în procesul creativ.
În 2017, pe 16 septembrie, am avut minunata ocazie de a o asculta pe Nina Simon în cadrul seminarului internațional organizat de Rețeaua Națională a Muzeelor din România, Museums Meet Museums, prima sa ediție fiind intitulată sugestiv Opening Up the Exhibition. Nina este de șase ani directorul executiv al Muzeului de Artă și Istorie (MAH) din Santa Cruz, oraș care este atracție turistică pentru iubitorii de surfing. Cînd a venit ca director, Muzeul supraviețuia cu greu și nu avea mulți vizitatori locali. Ceea ce lipsea era atractivitatea pentru comunitatea locală. Atractivitate care se traducea atît în termeni financiari (Muzeul avea atunci mari probleme financiare), cît și în termeni de relevanță pentru oamenii din zonă. Soluția pe care Nina a gîndit-o și pus‑o în practică a fost deschiderea Muzeului către comunitate, transformarea acestuia, dintr‑un spațiu închis într-un spațiu de socializare pentru comunitate.
Cum s-a realizat acest lucru? Muzeul a început să colecteze povești și nu obiecte, povești ale oamenilor din zonă, valorificînd istorii care să reflecte multiculturalitatea comunității. Au fost create programe și expoziții pentru categorii de public cît mai diverse, ca vîrstă, ocupație, gen sau origine culturală, iar MAH a devenit spațiul în care aceste culturi intră în dialog, și nu în competiție. În același timp, a fost creată o punte între cei din „interior“, care consideră muzeul ca spațiu exclusiv al cunoașterii, al artei și istoriei, și cei din „exterior“, pentru care muzeul devine relevant dacă simt că le poate aparține și lor. Astfel, noul scop al Muzeului a fost de a pune accentul pe crearea de legături și punți între culturi diferite, folosind arta și istoria ca vehicule, pentru a crea o comunitate mai puternică și mai interconectată. Pentru a atinge acest scop, Muzeul a început să colaboreze cu oameni din comunitate în proiecte dedicate acesteia, aducînd împreună „exteriorul“ și „interiorul“, cei 27 de angajați ai muzeului lucrînd alături de cei peste 2.000 de locuitori ai zonei. Strategia adoptată a fost de a pune în valoare creativitatea și spiritul civic al locuitorilor, fiecare dintre aceștia putînd deveni astfel un creator de conținut muzeal.
Motivul pentru care MAH a ales să lucreze împreună cu oamenii din comunitate ține de relevanța sa. Ca muzeu, putem crea proiecte „în spatele ușii închise“, iar cheile acelei uși să fie la îndemîna celor care știu ce se întîmplă într-un muzeu, a celor pasionați de muzee sau a specialiștilor din domeniu. Cum îi facem, însă, pe ceilalți, pe cei din afara domeniului, să fie atrași să descuie și ei acea ușă? Sau măcar să o vadă? Este suficientă o singură intrare? Sau ar trebui, ca muzeu, să dărîmăm o parte din zid pentru a deschide cît mai multe uși? Cu riscul de a crea disconfort pentru cei din interior… Cînd vorbim despre uși închise, ne referim, de fapt, la relevanță. Nina Simon afirmă că nu există nici un lucru care să fie universal relevant. Relevanța ține de alegerea fiecăruia dintre noi și este, conform definiției Ninei Simon, cheia care „descuie“ semnificațiile. Deschide uși către experiențe care sînt importante pentru noi, care ne surprind și care aduc valoare în viața noastră. Relevanța vizitei la un muzeu ar trebui, conform spuselor Ninei Simon, să răspundă la două întrebări: Cît de mult voi înțelege? Este o expoziție despre ceea ce înțeleg și-mi place? Este un subiect semnificativ pentru mine? Voi afla lucruri noi? Cît efort voi depune? Care este programul de vizitare al expoziției? Cu care dintre prieteni voi merge?
Ca instituție culturală, pentru a fi relevantă pentru comunitate, este foarte important să‑ți asculți publicul. Dacă ceea ce tu crezi că e important sau relevant este, de fapt, un lucru care îl îndepărtează, atunci instituția trebuie să-și schimbe abordarea. Publicul căruia ar trebui să i te adresezi este unul divers. Nu există „publicul larg“, ci există categorii de public. Ceea ce este relevant pentru o categorie de public poate să nu fie deloc reprezentativ pentru o altă categorie. Iar abordările trebuie să fie diferite. Pentru că nu trăim în comunități omogene cultural sau social. Unul din exemplele folosite de Nina în discursul său este Biblioteca de Stat din Queensland. În cadrul Bibliotecii a fost construit un centru nou, al cunoașterii indigene, pentru că li s-a părut important să reflecte instituțional toate culturile din regiune. Centrul a fost conceput împreună cu reprezentanți ai comunității indigene. Procesul de concepere nu a fost unul ușor sau lipsit de obstacole culturale. Prima întrebare pusă liderilor indigeni a fost: Cum împărtășiți voi cunoașterea? Liderii au răspuns: prin istorii, transmise oral din generație în generație, prin muzică și dans, dar și într‑un spațiu plin de culoare. Ideile erau diferite de modul în care bibliotecarii își priveau instituția și de felul în care era conceput designul spațiului. Apoi indigenii au adăugat că modul cel mai important prin care ei împărtășesc cunoașterea este în jurul focului. A fost o provocare pentru bibliotecari să pună în practică aceste idei, însă au găsit soluții pentru a răspunde la toate cerințele, pentru că intenția lor a fost reală și chiar și-au dorit ca acel centru să fie relevant pentru cultura indigenă.
Ceea ce Nina Simon a vrut să le transmită participanților la seminar este importanța cunoașterii comunității în care instituția culturală își desfășoară activitatea. Și, mai ales, deschiderea pe care aceasta trebuie să o aibă către cît mai multe categorii de public. Sigur, muzeele din România pot invoca lipsa de personal specializat. Un lucru real. Dar… cum ar fi să vedem anunțuri că muzeul face un pas către comunitate, iese din spațiul său tradițional și construiește expoziții nu plecînd de la patrimoniul pe care-l deține, ci de la idei venite dinspre public? Că textele din expoziții se concep împreună cu oameni din exteriorul muzeului, folosind un limbaj care să poată fi înțeles și de cei care nu sînt specialiști în acel domeniu. Deschiderea unor noi „uși“ de intrare nu poate fi decît benefică. Relevanța unei instituții culturale depinde de acestea.