Noi cu cine votăm?

E simplu. Cu cei care vor ajunge pe buletinele de vot. Se apropie alegerile. Locale, parlamentare şi prezidenţiale. În România şi în Statele Unite. Sînt foarte importante toate cele trei. Pentru viitorul României, pentru viitorul SUA, pentru viitorul omenirii. Dacă în România aproape că nu contează dacă vor cîştiga unii sau alţii – la alişverişul ideologic şi ghiveciul politic la care s-a ajuns printr-un traseism uşor de explicat (interesul poartă fesul), dar greu de admis (chiar nu se poate face nimic?) –, în SUA va conta mult cine va ajunge preşedinte în luna noiembrie. Democrata Hillary Clinton? Republicanul Donald Trump? Sau va scoate establishmentul politic (plus CIA, plus CNN) un candidat de ultimă oră, care să satisfacă toate exigenţele? Şi să mulţumească Wall Street-ul, Agenţia de Informaţii, dar şi milioanele de latinos, pe afroamericanii şi pe musulmanii din SUA, care vor avea şi ei un cuvînt de spus. Vom vedea.

Cert este, pentru cei care urmăresc campania din SUA, că Donald Trump pierde teren; şi, mai grav (sau benefic, de ce nu?), se coalizează împotriva lui grupuri şi interese aparent divergente. Cert este că abia la Convenţia Repu­blicanilor din iunie vom şti cu certitudine dacă Partidul Republican în întregul lui va sprijini candidatura exotică a miliardarului newyorkez. Liderii europeni deja s-au pronunţat în favoarea lui Hillary Clinton, în timp ce Putin parcă l-ar prefera pe Trump, după cum se exprimă mefistofelic presa din Federaţia Rusă.

În România, aparent, lucrurile sînt mai simple. La limpezirea apelor a contribuit din plin şi DNA, care a scurtat considerabil lista (şi aşa scurtă) a candidaţilor pentru alegerile locale. Se lucrează la asta, direct (cu bucata) sau indirect (cu partide, cazul UNPR), astfel că nu vom şti exact numele candidaţilor decît citind buletinele de vot. Reverberaţiile de la locale şi cele de la parlamentare pot decide configuraţia viitorului guvern. Dacă va fi „al meu“, sau va fi „tot al meu“… Că vor cîştiga cei de la PNL-ul mare (o formulă cu totul aiurea), că vor cîştiga cei de la PSD, uzaţi şi decimaţi precum soldaţii lui Napoleon după trecerea Berezinei, că se vor găsi soluţii imorale, care pot deveni iute morale după cîştigarea puterii, sau că vor fi tot tehnocraţi, aciuaţi sub faldurile unui partid politic sau ale altuia – nici nu mai contează. Cîştigătorul de la Bucureşti – test important pentru alegerile locale – va fi un semnal şi pentru restul ţării, unde orice fel de combinaţii vor fi posibile, mai ales că alegerile într-un singur tur vor obliga partidele şi candidaţii (care şi cîţi vor mai rămîne în cursă pînă în ziua alegerilor) să lupte la baionetă. Totul sau nimic.

Dacă ar fi să analizăm situaţia de astăzi de pe eşichierul politic, ea este aparent clară. Două partide mari, PNL şi PSD, cu candidaţii lor cu tot, sînt principalele favorite, atît la locale, cît şi la parlamentare. Dar aceste partide sînt departe de a reprezenta o clasă politică nouă – atît de insistent clamată după drama de la Colectiv. În Bucureşti, la Primăria Generală, avem drept candidaţi oficiali două personalităţi politice cunoscute. Departe de idealul întrezărit – cu „oameni noi“, „tineri“ şi cu „o altfel de politică“ –, atît candidatul marelui PNL, Ludovic Orban, cît şi Gabriela Vrînceanu Firea, candidatul vechiului PSD, vor concura pe acelaşi bazin electoral.

În clipa de faţă, e greu de admis că ar mai exista dreapta şi stînga în România. Doar grupuri de interese, dincolo de gargariseala retorică, şi aceasta deja foarte slăbită. Pe lîngă cele două partide vechi şi mari, mai avem candidaţi şi din partea unor partide iţite din disidenţele rezultate din primele două; este vorba despre recent decapitatul UNPR, despre Alianţa Liberal Democrată a liderului Senatului – am zîmbit mînzeşte cînd am văzut candidatura ALDE a unui vechi lider local, fost mare mahăr la Galaţi (şi înainte şi după 1989), comunisto-pesedist, despre bine-cunoscutul Durbacă este vorba, dar asta e România, Grădina Carpaţilor, mereu imprevizibilă –, apoi despre Mişcarea Populară a Ioanei Băsescu (se mai ţine minte cine a înregistrat titulatura încă de pe vremea cînd tati mai era preşedintele României şi Elena Udrea punea bazele partidului?) sau despre acest firoscos M10, al Monicăi Macovei. Dacă la UNPR situaţia e fluidă şi vîscoasă – sprijină sau nu schimbarea lui Călin Popescu Tăriceanu de la şefia Senatului, merg împreună cu PSD pe liste comune sau ba etc. –, la UDMR situaţia e cam ca la cotele apelor Dunării, staţionară: noi şi ai noştri. Comunitatea maghiară se va strădui să obţină cît mai multe voturi pe plan local, astfel ca la parlamentare să treacă peste pragul de 5% şi să poate conta pentru eventuale negocieri la stabilirea unei noi majorităţi. Azi greu previzibile.

Strategia cu depăşirea pragului o au şi ciracii lui Traian Băsescu, şi cei ai Monicăi Macovei. Tomac contra Ciucu, un om de partid contra unui fost ONG-ist. Vor avea şanse reale aceşti candidaţi sprijiniţi de partide, care trăiesc doar din prestaţia liderilor? Vom vedea iar. Sondajele arată că cele două mari partide sînt la cote aproximativ egale, iar candidaţii lor, la Bucureşti, de exemplu, nu se detaşează decisiv unul de celălalt. Altminteri, ce să ofere nou vechiul liberal Ludovic Orban – frumoasă vocea de bariton care anunţa, precum într-un moment din Rigoletto, că nu va mai participa la dezbateri publice, dacă contracandidata lui nu-şi cere scuze pentru nu-ş’ ce a spus etc. – sau ce să le ofere Gabriela Vrînceanu Firea cetăţenilor, în afară de aceleaşi lozinci cu teme legate de canalizare, sprijinirea mămicilor, transport în comun, situaţia gunoaielor sau a metroului etc.?

La nivel de sectoare, pentru că au dispărut competitorii cu nume cunoscute şi popularitate locală – Vanghelie, Chiliman, Onţanu etc. –, va conta foarte mult mobilizarea activului de partid. Nume noi şi puţin cunoscute se vor bate prin aceleaşi vechi metode cunoscute. Deja Bucureştiul e plin de bannere şi de corturi de campanie. Faptul că marele PNL a renunţat la candidatura indimenticabilului europarlamentar Cristian Buşoi – rămîne un mister cum reuşesc personaje ca Elena Udrea, Radu Duda sau acest Buşoi să absolve şi Colegiul Naţional de Informaţii – este un cîştig pentru luciditatea de ultimă oră a românilor. Ca şi în cazul candidaturii respinse în ceasul al doisprezecelea pentru portofoliul Justiţiei în guvernul Cioloş, unde o anchetă serioasă a Parchetului ar putea scoate la iveală unde duceau toate iţele acelei ciudate (şi nu prea) propuneri. Să putem spune că ar ieşi un dosar de trafic de influenţă la înalt nivel? Sigur că momentul e deja depăşit, dar ni se dau în continuare lecţii de etică şi democraţie din partea aceloraşi actanţi ai tragerii unor (in)vizibile sforării.

Să vedem cît va conta trasul sforilor şi în aceste campanii electorale. S-ar putea să ne pomenim, peste un an-doi-cinci-zece, în funcţie de interesele de moment şi de conjunctură, cu dosare penale deschise unor candidaţi din România Curată de azi. După părerea mea, nimic nu e complicat. Vom fi ce-am fost şi poporul român, în întregul lui, se va bucura, oricine ar cîştiga.

Trăiască ai Noştri!

Noi cu cine vom vota?

Cu nimeni.