Noi nu mai vrem pămînt, nici stimulente, doar ceva bani, doctorii şi alimente!

Flămînd şi gol făr’de-adăpost – aşa începea unul dintre cele mai dramatice şi emoţionante mesaje sociale ale poeziei româneşti. Ca paranteză, dacă mi s-ar încredinţa şi aş începe un curs de perfecţionare a cerşetorilor români, aş începe cu o învăţare temeinică a acestei poezii. Ca şi La oglindă, Noi vrem pămînt a inimosului George Coşbuc ar putea sensibiliza inima trecătorului, mai lesne decît enervantele trimiteri la mamele bolnave de cancer şi duioşii frăţiori lăsaţi de izbelişte, pe versurile lui Adrian Păunescu şi songurile Cenaclului Flacăra. Straniu şi de analizat pe ce căi s-au perpetuat aceste cîntece ajunse, astăzi, pînă la noi, pe canale obscure. Revenind, cred că poemele pline de farmec şi candoare ale lui George Coşbuc nu mai găsesc resorturi intime pentru fiorul nostru lăuntric, după ce o mare parte dintre locuitorii României s-au mutat direct de la sat şi stat la curte, la bloc. Alte vremuri, alte cerinţe. Şi ce să facă ţărano-muncitorul capitalist de astăzi, şi dacă ar vrea, eventual, şi dacă ar primi nişte pămînt? Balamuc, bătaie de cap, ar fi bun doar ca să-l vîndă. Pămîntul. Pentru care, înainte vreme, se făcea moarte de om. Acum se fac bani. Simplu, ce să faci cu el, […]