„Noi, Principesa de Clèves“

Alain FINKIELKRAUT - Şi dacă dragostea ar dăinui

Tipăreşte pagina

Recomandă articolul

M-am prăpădit de rîs în 2010, cînd Nicolas Sarkozy, pe atunci preşedintele Franţei, şi-a reluat vechea bătălie împotriva Doamnei de Lafayette. Începută prin 2006, cînd era ministru de Interne, diatriba lui Sarkozy era de fapt îndreptată împotriva microromanului din 1678 al Doamnei de Lafayette, Principesa de Clèves, şi împotriva celor doi presupuşi coautori care ar fi sprijinit- o pe doamna cu pricina în demersul ei memorialistic, La Rochefoucauld şi Jean Regnault de Segrais, stilistul desăvîrşit. Căci, nu-i aşa, ce femeie poate scrie singură? Sarkozy, cocoşul galic, a denunţat aşadar ani buni – pînă să înceapă fenomenul mediatic „Noi, Principesa de Clèves“ – lipsa de verosimilitate a acestui roman clasic, studiat în liceele franţuzeşti şi (oroare!) prezent încă în bibliografiile de concurs pentru înalţii funcţionari publici din Franţa. Ce sadic sau ce imbecil ar face o astfel de bibliografie? – se întreba preşedintele jucător (pe multe planuri). Asta e şi frumuseţea războiului cu pricina, privit de la Bucureşti. Închipuiţi-vi-i pe Victor Ponta, pe Ludovic Orban, pe Liviu Dragnea, pe Alina Gorghiu sau pe Vasile Blaga dînd examen pentru administraţie publică din Principesa de Clèves, sau măcar din Geniu pustiu, roman mai nou, de doar o sută şi ceva de ani… Aş […]

Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati

Comentarii utilizatori

lucid septembrie 3, 2015 la 11:11 am

Cam dura ironia cand mai toata lumea cunoaste „radacinile” ipochimenului.

Daniel StPaul septembrie 1, 2015 la 7:26 am

Cum am sugerat mai sus, mi-as dori ca noi explorari genetice sa reuseasca a (ne) oferi suficienta si convingatoare substantsa capabila a valida una sau alta dintre explicatiile/ipotezele avansate spre lamurirea cititorului in ce priveste “adevarata” motivatie a eroinei. Dar, la urma urmelor, nu stiu daca acest lucru are necesarmente importantsa. Demersul hermeneutic nu se opreste la/cu recepti/e/a , el se prelungeste prin exploatarea ei, prin lansarea unei noi etape. Fiecare raspunde cum doreste/poate la postularea: “Am receptionat. Ce fac cu receptia?/Unde ma duce ea?”. Prin greutatea consecintelor, si nu doar in plan literar, doua impliniri romanesti imi lumineaza secolul al XVII-lea : El ingenioso Hidalgo si La Princesse de Clèves in cestiune mai sus. Nu ma pot gandi la scena balului Natasei Rostova* fara a o revedea pe cea de la Louvre, cum nu pot concepe specularitatea, in general, ori cea din tablourile lui Caspar David Friedrich (privitorul privit) fara a rederula voyeurismul contelui de Nemours voyeurizat de “agentul” printului de Clèves. Nu cred ca “micul roman” si-a epuizat/isi va epuiza curind resursele fecundante (desigur, acestea putind fertiliza ( ca sa ma exprim eufemistic) “nebanuite tendentionisme”. Si e, intr-adevar, ilarianta contrapunerea hermeneuticii sarkoziste cifrelor statisicilor editoriale .

*din pur entuziasm (comparatistic) am decupat, in franceza ( din motive lesne de inteles), din scena balului motivul deflagratiei coup-ului de foudre (o anumita lectiune comporta un mare risc..) :

“ Est-ce possible que cet étranger, soit devenu tout pour moi ? » se demanda-t-elle, et elle se répondit instantanément à elle-même : « Oui, tout ! il m’est plus cher, à lui seul, que tout en ce monde ! » Le prince … s’avança vers elle, les yeux baissés : « Je vous ai aimé du premier jour où je vous ai vue. Puis-je espérer ?… » Il la regarda et fut frappé de l’expression sérieuse et passionnée de son visage, qui semblait lui dire : «Pourquoi douter de ce que l’on ne peut ignorer ? Pourquoi parler, lorsque les paroles sont insuffisantes à exprimer ce que l’on sent ? » Elle se rapprocha et s’arrêta. Il lui prit la main et la baisa.”

Daniel StPaul septembrie 1, 2015 la 2:12 am

In ce ma priveste, as merge “pe mana” lui Alain Finkielkraut (as fi, insa, fascinat sa pot afla, cumva, ca intentiile Doamnei de la Fayette ar fi mers in directia enuntsata mai sus de autor). Am un motiv serios pentru optiunea mea: modernitatea inovatoare, deschizatoare de era in literatura, a doamnei literelor franceze. Asta ma si face sa nu agreez rapida rotunjire a cifrelor (“mic roman de acum 400 de ani”). Acum patru sute de ani romanul nu ar fi putut sa fie scris (si nu, in primul rind, pentru ca ar fi trebuit sa mai treaca 20 de ani pina la nasterea autoarei); nu exista nici discursul, nici climatul care au dus la coacerea fructului copt exact la momentul oportun : la 1678 , pe terenul recent pregatit de Corneille, Racine, si, de buna seama , La Rochefoucauld (ca sa amintesc doar citeva nume grele). Nu vorbim aici de determinisme , poate e mai nimerit sa vorbim despre o anumita astronomie spirituala, o aliniere a planetelor imposibila inainte de vreme.
Posibil ca pentru unii metodologia educatiei sentimentale (dar si practicei morale) profesata de Madame de Chartes, genitoarea Principesei sa fie o mostenire de rivnit, de pastrat . Iat-o : ” “La plupart des mères s’imaginent qu’il suffit de ne parler jamais de galanterie devant les jeunes personnes pour les en éloigner. Madame de Chartres avait une opinion opposée; elle faisait souvent à sa fille des peintures de l’amour; elle lui montrait ce qu’il a d’agréable pour la persuader plus aisément sur ce qu’elle lui en apprenait de dangereux; elle lui contait le peu de sincérité des hommes, leurs tromperies et leur infidélité, les malheurs domestiques où plongent les engagements; et elle lui faisait voir, d’un autre côté, quelle tranquillité suivait la vie d’une honnête femme, et combien la vertu donnait d’éclat et d’élévation à une personne qui avait de la beauté et de la naissance. Mais elle lui faisait voir aussi combien il était difficile de conserver cette vertu, que par une extrême défiance de soi-même, et par un grand soin de s’attacher à ce qui seul peut faire le bonheur d’une femme, qui est d’aimer son mari et d’en être aimée”. Cu malitie, as zice ca vad in asemenea precepte calcul , spirit burghez. La o aristocrata? Care ar fi trebuit sa jure pe Tristan si Yseut ? (ma rog, ceva in genul asta). Spiritul de modernitate ce anima mica bijuterie o propulseaza spre vremuri viitoare, nu spre conservatorism (liniste, fericire conjugala? Brrr!) Vad (imi cade mult mai bine sa vad) in personajul Principesei de Clèves –à propos, Clèves, un toponomastic asa de nefrancez, daca ne gindim…- Héautontimorouménos-ul de baudelaireiana pomenire. Si un interlocutor preferat al Doamnei de la Fayette ne “maximalizeaza” in sensul acesta:

« L’absence diminue les médiocres passions et augmente les grandes, comme le vent éteint les bougies et allume le feu. »

« La même fermeté qui sert à résister à l’amour sert aussi à le rendre violent et durable »

Comentariile sunt închise.