Norvegia și violența

Dumnezeu a murit. Totul e permis. Moartea istoriei se dovedește falsă. Existăm. Încă. Apocalipsa e mereu amînată. Omul se dovedește, ca de atîtea ori, mai tare decît destinul său. Crima unui norvegian obișnuit (am un corp aproape perfect în acest moment și sînt mai fericit ca niciodată, nota recent în jurnalul său) – oricît de odioasă, absurdă și fără sens, dincolo de logica imediată a unui singur individ – a fost contracarată de marea de flori și de miile de norvegieni care au demonstrat într-un marș al tăcerii și solidarității. Norvegia ne dă iar o lecție a demnității umane. Moartea și viața devin recurente în simplitatea lor. Discursul lui Camus de la Stockholm cu prilejul acceptării Premiului Nobel își păstrează actualitatea ei dureroasă. Oamenii sînt mai presus de artă, creația nu poate justifica nimic în afara vieții. Uciderea cu sînge rece a unor tineri nevinovați devine o lecție, încă una, dureroasă, a neputințelor noastre. O lume fără repere poate naște monștri. Criminalul are discernămînt. Gestul lui nu justifică nimic, nici nu rezolvă nimic. Act gratuit, alimentat de frustrări, angoase, neputința de a comunica cu semenii săi.   Europa nu se poate salva de islam sau de decreștinare prin programe de […]