Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
(N)ostalgie regizată mediocru
- 29-08-2013
- Nr. 688
-
Mihai FULGER
- Actualitate
- 9 Comentarii
Sînt o babă comunistă este cel mai bun film regizat de Stere Gulea după 1989. Din păcate, asta nu îl face un film mare. Ca regizor de ficţiune, Stere Gulea a colaborat la scenarii cu scriitorul Sorin Titel şi s-a impus prin adaptări cinematografice după romane ale unor autori români şi străini cunoscuţi (de la Jules Verne la Marin Preda, de la Mihail Sadoveanu la Herta Müller). Descendenţa literară a filmografiei cineastului cunoaşte un nou capitol prin Sînt o babă comunistă, transpunerea pe ecran a popularului roman omonim de Dan Lungu, al cărei scenariu este semnat de regizor împreună cu doi scriitori tineri (Lucian Dan Teodorovici şi Vera Ion, coscenarista lui Stere Gulea la anteriorul său film, eşuatul Weekend cu mama). Realizatorii noii adaptări cinematografice au adus cîteva schimbări esenţiale tramei din roman. De pildă, în carte, Alice, fiica soţilor Emilia şi Ţucu, este un personaj secundar, rolul ei fiind acela de a declanşa autointerogaţia mamei sale (protagonistul-narator al romanului) asupra afirmaţiei din titlu (întărită de Dan Lungu printr-un semn al exclamării). În film, Alice este mult mai prezentă, iar momentul vizitei sale, împreună cu soţul american, în casa părintească e mult mai amplu. Decizia este bună, deoarece accentuează […]
Andrei, total de acord cu ce zici apropo de cautatul nodului in papura, dar aici nu cred ca e cazul. Desi Mihai m-a citat cu cele mai bune intentii, scos din context, pasajul pare sa indice din partea mea un elan politienesc pe care nu-l am. De fapt, articolul meu e destul de relaxat: http://catalinolaru.wordpress.com/2013/09/01/sunt-o-baba-comunista-stere-gulea-si-poporul/.
PS. Apropo de punctul 2, uiti de clubul din Kuweit 🙂
http://agenda.liternet.ro/articol/16180/Lucian-Maier/bin-Laden-is-dead-Zero-Dark-Thirty.html
Normal că nu există pic de „țanțoșenie” în condiţia acestor oameni. Cei doi părinţi chiar îşi pierd apartamentul, lucru de care, cred, sunt perfect conştienţi încă de când îl ipotechează (de unde ar putea ei să returneze împrumutul şi dobânda, din pensiile lor de mizerie?). Din câte înţeleg eu, Andrei Pleşu se referea la ideea realizatorilor, cu implicaţiile ei, şi, îndrăznesc să speculez, la percepţia noastră, a românilor/balcanicilor, despre noi înşine (nu suntem doar buni şi ospitalieri, ci şi darnici şi săritori la nevoie, chiar şi faţă de occidentali).
Fiind tu „însumi menbră de partid in facultate”, era normal, dragă Ramona, ca maică-ta „să-şi dea” cu Channel 5. Aşa e dacă, la opinci, pui tocuri Ludovic al
Cinci(şpelea) înalte de 5 inci.
E o alegorie a „austerității”, and it’s kind of neat: tot amărâții și perifericii plătesc oalele sparte la „centru”. Cei doi pensionari își vor pierde, probabil, apartamentul – în ce constă „țanțoșenia” condiției lor?
Am fost de acord cu tine în cazurile CTP – „Aurora” şi Lucian Maier – „Rocker”, dar obiecţia lui Cătălin Olaru nu mi se pare din aceeaşi categorie. Şi asta pentru că, în opinia mea, observaţia angajează o „experiență de viață” care NU e aplicabilă doar la filme autohtone. Şi, când spun asta, mă gândesc strict la datele personajelor. Avem un cuplu de pensionari români care trăiesc la limita subzistenţei şi fiica lor, care a locuit şi lucrat în Canada, iar acum stă în SUA. La despărţire, mama îi strecoară în geantă fiicei un teanc mare de dolari, cu care aceasta din urmă şi soţul ei îşi pot salva apartamentul. Fiica occidentalizată refuză într-o primă fază, dar, după doar câteva clipe, acceptă darul, fără a se întreba cum au reuşit părinţii ei, atât de săraci, să obţină o sumă atât de mare, într-un timp atât de scurt, şi ce implică asta pentru ei. Mie unuia comportamentul fiicei mi se pare cel puţin bizar şi sunt convins că şi un spectator slovac, şi unul senegalez ar fi de acord cu mine (indiferent că ar fi vorba de un film românesc sau de unul din ţările lor).
În încheiere, îmi permit să-l citez şi eu pe Andrei Pleşu (un admirator al filmului, altminteri), căruia sugestia că „tot noi, aşa prăpădiţi cum sîntem, putem, la o adică, să-i salvăm pe americani”, i se pare, pe bună dreptate, „cam roză şi ţanţoşă”.
Andrei, înainte de toate, cred că e lung drumul de la „Sunt o babă comunistă” la „The Quiet American” (şi în literatură, şi în cinema).
Răspunsul meu la întrebarea ta este: evident!
Totuşi:
– „punerea la punct a nostalgicilor după vechea ordine” nu e ceea ce şi-a propus Dan Lungu în romanul său (dacă ar fi fost aşa, ar fi fost un eşec). Din punctul meu de vedere, autorul cărţii nu a intenţionat să intenteze un proces protagonistei sale (al cărei discurs şi-l asumă formal) şi celor ca ea, pe care dovedeşte că-i înţelege, chiar dacă nu le împărtăşeşte convingerile.
– critica noii ordini este binevenită, cred eu, însă numai până în punctul în care ea încurajează, deliberat sau neprevăzut, cultivarea unei iluzii nocive.
Cât despre obiecția lui Cătălin Olaru la scena din gară, obiecție pe care tu o citezi aprobator, ei bine, în general îl admir pe Cătălin, dar genul ăsta de „critică” is a no-no. E la același nivel cu observația lui CTP că Puiu, în „Aurora”, nu fumează ca un fumător adevărat (conform experienței de viață-adevărată-cu-fumat-adevărat a lui CTP) și la numai câțiva pași de insanitatea lui Lucian Maier, din cronica lui la „Rocker”, de a se apuca să calculeze prețul bezinei consumate de hoț ca să ajungă în stațiunea turistică (neidentificată în film) de unde fură schiurile (concluzia lui Maier fiind că furtul îl costă pe hoț mai mult decât îi aduce, de unde rezultă că filmul e o tâmpenie). Vorba lui Puiu: asta nu e critică de artă, ci chibițare – angajează un soi de „experiență de viață” care e: 1) extrem de subiectivă; 2) aplicabilă doar la filme din țara ta (unde știi – sau îți închipui că știi – ce se face sau nu se face: s-ar fi apucat Maier să facă aceleași operații – identificarea pe hartă a stațiunii și calcularea prețului bezinei – în cazul unui film slovac?) Pe mine m-a vindecat Alex. Leo Șerban, amintindu-mi de observația aia a lui Kracauer, cum că nu există kitsch în artă pe care viața să nu-l poată întrece.
Mihai, sigur că, din punct de vedere stilistic, filmul e așa cum spui – și anume, nu cu mult mai interesant decât un filmuleț produs special pentru o televiziune de tip Hallmark. Dar asta nu înseamnă că e empty; mă rog, nici tu nu spui că ar fi.
Problema cronicii tale este că, aliindu-te cu Gabriela Lupu, reproșezi filmului că „întoarce pe dos” romanul inspirator. Or, ăsta nu e neapărat un păcat.
Nu e un păcat în general – actul de a ecraniza un roman just to fuck up schema sa morală/ideologică se înscrie într-o tradiție respectabilă (vezi ecranizarea lui Joseph L. Mankiewicz – deci cea din anii \’50, nu cea cu Michael Caine – după \”The Quiet American\” al lui Graham Greene: e o transformare nerușinată a unui roman antiamerican cu vagi simpatii comuniste într-un film hollywoodian anticomunist, dar, în același timp, este și o deglamourizare necruțătoare a tipologiei de intelectual pe care o întrupa/proiecta Greene și, în aceasă privință, funcționează foarte bine pe post de critică literară).
Și eu aș spune că e cu atât mai puțin un păcat în cazul de față: la urma urmei, o critică a noii (actualei) ordini nu e pur și simplu mai relevantă, în 2013, decât încă o punere la punct a nostalgicilor după vechea ordine? Nu că filmul le-ar da dreptate acestora din urmă: tu ai rămas cu impresia că nu e departe de a face asta, dar impresia ta e la fel de subiectivă cum e impresia de dezolare ceaușistă pe care filmul pare să i-o fi lăsat lui Emil Brumaru. Filmul pune față în față nasoleli (și nu numai nasoleli) de ieri și de azi; nu le ierarhizează și cu siguranță nu le justifică pe cele dintâi prin cele din urmă. Zău dacă nu e mai interesant, în 2013, decât ce face Dan Lungu în roman! Filmul e un film post-Criză (adică post-declanșarea ei) și post-CriticAtac (că tot e agitație pe subiectul ăsta în paginile revistei la care merituos contribui și tu).
Un film exceptional, care pentru mine care am trait din plin acele vremuri (nascuta in 1967) fiind eu insumi menbra de partid in facultate, dar traind vremurile prin parintii mei, care prezinta in detaliu aspectele pozitive si mai putin pozitive ale acelei perioada. Toata copilaria mea mama si-a dat cu Channel 5, ca sa vad in film ca atunci cand fata vine din strainatate sa-i aduca memei Channel 5. Eu insami ii aduc mamei mele Channel 5 cand plec in strainatete.
Punct ochit punct lovit.
Am colegi care sub mirajul strainatatii au ales sa paraseasca tara si parintii acestor copii trimit bani in strainatate America, Germania, franta. Adica banii in loc sa uremze un flux natural de la bogati la saraci merg intr-un sens nefiresc de la saraci la bogati.
Mesajul filmului este foarte clar; ce s-a castigat usor pe vremea comunismului se pierde foarte repede in perioda de democratie, de catre oameni care nu mai pot fi activi pe piata fortei de munca (cu alte cuvinte lipsa sa stabilitate).
Numai cine n-a trait acele vremuri poate sa categoriseasca acest film ca fiind mediocru si probabil cronica este scrisa de un tinerel.
Dupa parerea mea filmul este o prezentare fidela a transformarilor suferite de mii de romani formati in vremea comunismului si peste care a venit vantul schimbarii. (Wind of Change – renumitul slagar din primii ani de dupa revolutie).