Nu este oare misterul calitatea cea mai înaltă a feminității?

Casa de Cultură „Friedrich Schiller“ și Primăria Municipiului București au organizat, în cadrul ciclului expozițiilor de pictură apar­ținînd creatorilor români, joi, 12 octombrie 2017,  la sediul Casei de Cultură „Friedrich Schiller“ din str. Batiștei nr. 15, vernisajul expoziției de pictură Peisaje subiective, realizată de Maria Vianu. La vernisaj, a vorbit și Ion Vianu, fratele artistei, al cărui cuvînt îl publicăm integral.

 

Doamnelor și domnilor, este un prilej de emoție să mă găsesc aici, la Casa „Friedrich Schiller“, în mijlocul acestei comunități germane atît de ospitaliere, și în aceste împrejurări. A vorbi despre cei apropiați înseamnă a vorbi despre tine, despre tine în cea mai delicată ipostază. Mă duce gîndul către stări și întîmplări dintre cele mai vechi și, inevitabil, la cei care nu mai sînt, întrebîndu-ne, firește, unde ar putea să și fie. Te duce gîndul și la canoanele, preferințele care ți-au marcat copilăria. În familia noastră, pictura a existat întotdeauna, fie și numai prin lucrările de pension de un acut romantism ale bunicii noastre materne, Elena. Îmi duc aminte de un peisaj păduros prin care filtra lumina, discret, cu ciute care se adăpau la izvor. Eram, sigur, esteticește naiv, dar mi-am dat seama că o asemenea lucrare, chiar școlară, cerea meșteșug și efort. Pensionul de domnișoare nu era nici școală de menaj, nici instituție academică, ci un loc de educație în care accentul era pus pe sensibilitate, nu pe uscăciunea cunoașterii intelectuale.

În ce o privește pe mama noastră, copil fiind, am considerat-o înainte de toate pictor. Și chiar era, un pictor puternic și vizionar, așa cum o atestă puținele ei lucrări rămase, în special peisaje, la a căror creare asistam, privind-o cum lucrează. Îmi făcea o imensă plăcere să stau lîngă ea și să o văd pictînd, să constat cu surpriză metamorfozele pe care modelul, fidel reflectat în primele crochiuri, le suporta pe pînză, cu ajutorul paletei, în funcție de exigențele inspirației și ale spațiului, creînd realități și suprarealități. Cînd am început să citesc, încă mai mult, cînd am început să scriu, mi-am amintit lecția mamei: arta este transformare, transfigurare în căutarea unei realități proprii, spirituale. „Je suis un mensonge qui dit la vérité“, „Sînt o minciună care spune adevărul“, exclamă poetul. Dar, mai presus de orice, mama ne-a oferit, Măriuchii și mie, un canon artistic, unde tronau sus de tot impresioniștii și succesorii lor, de la Renoir la Monnet, de la Pierre Bonnard la Henri Matisse. În pictura românească, summum pulchritudinis era considerat Alexandru Ciucurencu, iar maestrul frecventat – rafinatul Lucian Grigorescu.

Aceste impresii le voi fi împărtășit cu Măriuca, dar cu toată vesela noastră  intimitate, ce va fi gîndit și simțit ea în adînc mi-a rămas, mult timp, un mister. Sora mea, aici prezentă, veselă, spontană, raționalistă, pragmatică, curajoasă, da, foarte curajoasă, lăsa să se bănuiască o parte ascunsă, ceva de nepătruns care se cerea respectat ca un sanctuar.

Au trecut anii, amîndoi ne-am așezat la casele noastre, au venit copiii și viața cu grijile și bucuriile ei. Istoria a făcut că Măriuca a rămas în România, iar eu am plecat. A mai trecut o epocă, ne-am revăzut, am împăr­țit, am împărtășit… Am regăsit legătura noastră strînsă și un acord deplin asupra chestiunilor umano-divine. Dar am continuat să am același sentiment al așezării între noi, în același timp cu cel al deplinei cordialități și al unui mister. Din cînd în cînd, în mijlocul unei conversații însuflețite, se lăsa, o clipă, tăcerea, atingeam cu vîrful degetului taina. Nu este oare misterul calitatea cea mai înaltă a feminității?

Cu o viață trăită în lumea formelor frumoase, specialista în istoria artei antice care este Măriuca a regăsit cu ușurință calea spre expresia plastică pentru care înce­­puse să să pregătească la Belle Arte înainte de a aborda studiile de istorie. Așa a apărut, cu o constanță și o energie remarcabile, să se însumeze o operă adevărată, care pentru mine a însemnat și începutul dezlegării tainei ființei apropiate mie, surorii mele.

Nu voi cuteza să mă improvizez critic de artă, dar cred că opera Mariei Vianu și în special pînzele care alcătuiesc acroșajul de față sînt reprezentarea luminoasă și coloristică ce ridică un colț din vălul care stă deasupra inconștientului. Sînt, cum bine le-a intitulat, Peisaje subiective. Niciodată doi inși nu au privit același peisaj cu aceiași ochi. Mai mult, niciodată același ins nu a văzut, la ore și în zile diferite, același peisaj, în același fel. Asta nu numai pentru că felul cum cade lumina sau cum vibrează transparența aerului nu este niciodată identic, ci și pentru că stările noastre sufletești sînt mereu diverse și unduitoare, „diverses et ondoyantes“, cum a spus despre om Michel de Montaigne. Altfel spus, fiecare peisaj este o stare sufletească, cum notează în Jurnalul lui intim Jean-Fréderic Amiel.

Fiecare deșteptare aduce cu ea o viață nouă. Despre o pictură nu se poate vorbi, cum nu se poate vorbi nici despre o piesă  muzicală. Contemplarea înseamnă tăcere. Încă un pas, și peisajul transpus pe pînză nu mai este transfigurarea realității, devine metamorfoză a unei stări de spirit, reflectare metafizică. După ce peisajul a fost stare de spirit, aceasta, la rîndul ei, devine peisaj. Bogatul material poetic, cu foc și ape, cu pustiuri și mări, cu păduri pietrificate și crînguri înverzite, cu stoluri de păsări și frunze bătute de vînt, trimite la un inconștient dinamic, rezolvat în mari armonice.

Un mister nu se risipește, dar raza a luminat inconștientul celei apropiate mie, iar secretul familiar care o înconjura s-a metamorfozat în poezie.