Radu-Alexandru Nica, regizor şi istoric de teatru, a montat numeroase spectacole în teatre din toată ţara – pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, spectacole precum Am angajat un ucigaş profesionist, Nora, Vremea dragostei, vremea morţii, Balul (după o idee a Théâtre du Compagnol), Hamlet și Breaking the waves, după Lars von Trier (nominalizat de UNITER la categoria Cel mai Bun Spectacol, în 2010) –, a colaborat ca regizor invitat cu teatre de prim rang din România în Cluj, Timișoara, Iași, București etc., iar spectacolele sale au fost jucate pe scenele din Chicago, Liverpool, München, Gdansk, Essen, Heidelberg, Ulm ş.a. A obţinut numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul UNITER pentru Debut (în 2005, pentru Nora) şi două nominalizări la Premiul UNITER pentru regia spectacolelor Mountainbikerii de Volker Schmidt, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara (în 2012), respectiv Incendii de Wajdi Mouawad, producție a teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timișoara (în 2015).
Cu Bucureşti. Instalaţie umană, realizat după un concept de Florin Fieroiu (cu Nicholas Cațianis, Ada Galeș, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula), la Arcub-Gabroveni, Radu Nica este la primul spectacol în Bucureşti şi, totodată, la o primă experienţă regizorală de tip workshop, atipică pentru stilistica sa. Am stat de vorbă despre provocările pe care le-a avut, precum şi despre raportarea sa la Bucureşti – personajul principal al spectacolului său.
Te-ai născut la Sibiu și montezi spectacole în toată țara. Este primul tău proiect în București, în care personajul principal este chiar orașul. De ce, acum, un spectacol despre București și cum s-a născut acest proiect?
Cred că dintr-un impuls masochist. N-am nici un fel de competență despre subiectul acesta, deci ce poate fi mai riscant decît să vorbești despre un subiect despre care nu ai competență… unor oameni care au foarte mare competență? Dar, dincolo de asta, am încercat ca, prin acest spectacol, să mă atașez de București și, din păcate, nu s-a întîmplat asta. E un spectacol în care ne-am concentrat pe partea critică și, fiind un proiect care s-a născut într-un timp foarte scurt, nici nu am apucat să mă îndrăgostesc de orașul ăsta.
Am mers inițial pe două fire foarte diferite. Începusem cu o dramaturgie foarte clară, clasică, cu personaje, o poveste a relațiilor la distanță și, în paralel, am dezvoltat un tip de dramaturgie spontană, în care Florin Fieroiu și cu mine sugeram niște teme și lumea scria. A fost un fel de workshop, un text care trăia în Google Docs, și fiecare, cînd mai simțea nevoia să mai adauge cîte ceva, o făcea oricînd avea chef, noaptea, la 2, 3, și a doua zi vedeam dacă mai apăruse ceva.
Ce însemna pentru tine Bucureștiul înainte de spectacol și cum te raportezi acum la el?
Cred că înainte era un oraș despre care mi-era comod să vorbesc cumva de rău. Ca pentru orice provincial care se adaptează greu la complexitatea unui oraș milionar, e cel mai simplu să arunci cu noroi. Acum e un oraș în care chiar îmi închipui că aș putea trăi dacă aș face un stagiu de adaptare între doi și zece ani. În plus, față de acum doi sau trei ani, mi se pare că Bucureștiul s-a mai liniștit, mi se pare mai puțin agresiv, cel puțin în trafic, mai civilizat. Este percepția mea strict subiectivă și limitată în timp. Am descoperit că îmi place zona centrală, care m-a surprins prin faptul că poate fi foarte liniștită, dar mă atrage și farmecul frust al Ferentariului, unde recunosc că m-am dus ca la muzeu, așa că nu a fost o experiență reală. Din exterior, ce am văzut au fost blocurile vechi, afumate de tot felul de sisteme de încălzire improvizate, cu antene parabolice scorojite, care, cred, în curînd vor dispărea, oameni care căutau în gunoaie, care m-au făcut să mă întreb cît de distrusă le poate fi viața dacă au ajuns să scormonească prin gunoaie în acel cartier. Cred că tipul ăsta de lume, cumva ancorată încă în anii ’90, va dispărea în curînd. Ferentariul nu este însă atît de departe de centru, dimpotrivă, și cred că rechinii imobiliari vor face ceea ce regimurile politice postdecembriste nu au reușit, anume să schimbe zona. În Ferentari, am văzut și ce înseamnă noua cultură suburbană a manelelor (party-uri tematice organizate de Adi Schiop, de pildă). Și nu aș spune că e ceva asumat neapărat ironic, chiar dacă unii participă la astfel de petreceri din snobism, multora le place. Plus că și maneaua, ca gen, a început să evolueze, iar formații de tipul Rază de Soare sau Future Nuggets se ocupă de protomanele, le redescoperă, le remixează.
Legat de lucrul în sine la spectacol, nu cred că îmi imaginam că ceva făcut la comun poate responsabiliza atîta lume. Apoi, mă așteptam să se amîne premiera sine die. Pot spune că am pornit cu unele prejudecăți, dar m-am întors cu certitudini de moment. A fost un exercițiu de sănătate mentală, dar a fost suficient. Prea multe experiențe de genul acesta, în care sînt mai multe minți dramaturgice, nu sînt benefice, pe termen lung, pentru că există riscul să nu mai fii tu însuți, să simți că spectacolul nu e al tău.
Te simți „mai“ bucureștean acum, după două luni de lucru la spectacol?
Da, cred că ceva din spiritul locului, în care să nu te mai iei deloc în serios, să nu mai discuți nimic serios, caterinca asta care ascunde și un soi de adevăr – it’s funny because it’s true – îmi plac. Nu le pot practica pentru că nu îmi stă în fire, dar le-am prins gustul.
Spectacolul Bucureşti. Instalaţie umană
Spectacolul tău surprinde în principal aspectele negative al Bucureștiului. De ce ați evitat orice reflectare pozitivă?
Am vrut să inserăm și o latură pozitivă, doar că nu am mai avut timp. Voiam să o proiectăm în viitor. Am optat pentru o variantă reflexivă, interogativă – o sumă de întrebări ale performerilor adresate publicului. Am vrut să facem un soi de București utopic, cum ar arăta Bucureștiul anului 2300, o proiecție pe care o vedeam, parțial, pozitivă. Unii își închipuiau că devine un soi de Elveție, dar nu cred că ar fi ceva bun pentru București. Dacă nu rămîne ceva din zona levantină, tot absurdul arhitectonic, i-ar muri esența.
Apoi, nu cred în manifeste pozitive. Cred că un manifest pornește dintr-o revoltă față de o situație prezentă, așa că am vrut să facem un manifest al tinerei generații. Ne-am centrat preponderent asupra problemelor sociale, raportul pe care-l avem cu copiii străzii, problemele din sistemul medical, problema religioasă, intoleranța – sau toleranța de tipul „atît de puțin îmi pasă de tine, că nici nu te bag în seamă“. Au mai fost manifeste ale tinerei generații (de actori) în România, care erau de fapt cît se poate de conformiste, așa că ne-am propus să construim ceva care să reprezinte această generație, pe care o simt că vrea să facă o ruptură radicală cu trecutul. Tot răul care se perpetuează în societate e cauzat de faptul că foarte multe generații de pînă acum au cedat, au făcut compromisuri masive și cred că, la un moment dat, lucrurile trebuie să se schimbe. Și chiar cred că, în România, au început să se schimbe real anumite lucruri, de pildă în Justiție s-au făcut niște pași, pe care nu mi-i imaginez posibili în urmă cu zece ani: prim-miniștri acuzați, primari la închisoare etc.
Ce impact crezi va avea spectacolul asupra bucureștenilor?
La un moment dat, mi-am pus întrebarea care este scopul creării unui spectacol negativ despre București, destinat bucureștenilor, care oricum văd partea negativă a propriului oraș. Dar paradoxul e că nu o mai vezi. Dacă stai prea mult într-un loc, ca să poți rezista într-un context agresiv, trebuie să secreți o doză serioasă de ignoranță. Eu, de pildă, m-am simțit mult mai sensibilizat de multitudinea de copii ai străzii decît oamenii de aici, care îi văd zilnic. Cineva care a fost la spectacol și care se mutase în București cu ani în urmă mi-a spus că vede altfel unele lucruri, seringile din parcuri au din nou un alt impact, ca la început. Cred că tipul ăsta de spectacol anulează mecanismul de apărare al oamenilor. Probabil că nu va face minuni, dar poate îi va determina pe oameni să privească puțin altfel suferința din jur, nedreptățile. Nu mă aștept să ne iubim cu toții, dar lipsa de conștiință civică mi se pare o problemă – faptul că oamenii sînt îngrozitor de egoiști. Probabil că ar trebui un soi de catastrofă apocaliptică, un cutremur, așa cum apare în spectacol, pentru ca o fărîmă de conștiință să se trezească. Pentru ca, după două săptămîni, să revină totul la „normal“, ca în New Yorkul de după 9/11.
Este o estetică total diferită de aceea întîlnită în spectacolele tale. Cît de greu ți-a fost să virezi înspre această abordare nouă, în care tu nu mai deții controlul?
Am fost conștient parțial de greutatea demersului, în primul rînd mi-a fost greu să vorbesc despre un subiect necunoscut, să încerc o formulă nouă de teatru pentru mine, cu niște oameni necunoscuți, mi-a fost dificil să nu lucrez în formula mai clasică, în care eu sînt cel care coordonează. Aici, toate acestea s-au relativizat, am deschis și Cutia Pandorei, care a permis ca toți să aibă o părere. Odată ce ai deschis-o, e dificil să o închizi, dar cineva tot trebuie să aleagă, așa că evident că au apărut tensiuni, dezamăgiri. Dar, repet, mi-a fost foarte greu și, într-un fel, abia aștept să mă reîntorc la formula mea, în care dețin mai mult controlul. Aici, de pildă, am inserat text chiar în ziua premierei, cu 20 de minute înainte de începerea spectacolului.
În ce condiții te-ar tenta să mai explorezi direcția pe care ai pornit cu București. Instalație umană?
Ceva din zona asta mă interesează, dar aș vrea să o experimentez cu mai puțini oameni sau mai cunoscuți ori pe subiecte pe care le stăpînesc mai bine, ori toate la un loc. Da, stilul divizat este în regulă, chiar cred cu onestitate că mai multe creiere sînt mai inteligente decît unul singur. Apoi, pentru un astfel de proiect, ai nevoie de mai mult timp, nu cît am avut noi, două luni în care pornești de la zero, cu oameni atît de diverși și ocupați. Cred că merge într-un regim independent în care nu ai presiunea timpului – dacă este o echipă pe care o cunoști, cu valori și căutări similare, care să aibă sarcinile împărțite, atunci funcționează.
Dar ceva tot v-a legat. Care sînt valorile voastre comune?
În mod vădit, curiozitatea față de acest oraș complex, această relație specială love-hate pe care toți o avem. Unii nu vor să locuiască acolo – dar orașul funcționează ca un miraj –, alții au optat să meargă acolo, l-au văzut ca fiind singura lor șansă de a exista, alții pur și simplu nu‑și imaginează să trăiască altundeva, fiind iremediabil îndrăgostiți de acest oraș. Raportarea deloc neutră la acest oraș ne-a adus împreună.
Te vezi locuind în București și montînd mai des în teatrele de acolo?
Am zis la început că sînt masochist, dar nici chiar așa… Nu exclud posibilitatea – între timp, a ajuns să mi se pară valabilă –, dar nu mi-aș dori-o. Tipul de agresivitate, chiar și tipul de ludic sînt lucruri la care nu am cu totul acces. Și nu simt că mă reprezintă.
Montezi peste tot în țară. Unde te simți cel mai confortabil?
La Sibiu și la Timișoara. Mă simt cel mai confortabil acolo unde mă simt acasă. Am nevoie de un centru, de un reper. Nu sînt mercenar prin naștere, deși asta am ajuns.
Hai să zicem nomad…
Bine, nomad-mercenar… Nu înseamnă că locul în care te simți comod e și locul potrivit. Cred că tipul acesta de duș rece, chiar dacă m‑a consumat foarte tare, chiar dacă are și neîmplinirile lui, e necesar. Cred că e plină țara asta de oameni care montează același lucru cu zecile de ani, zicînd că e stilul lor, dar eu cred că trebuie să te provoci, să te lupți cu orice ți-e comod. Însă, în aceeași măsură, trebuie să recunosc că am nevoie de o oarecare liniște, să se cristalizeze anumite gînduri. Iar experiența pe care am avut-o în București m-a bulversat destul de mult.
Cît de ofertant ți s-a părut Bucureștiul atît ca sursă de inspirație, cît și ca resurse?
Orașul este, de departe, cel mai ofertant. Cred că poți să fii artist și dacă ai doar o cameră în mînă și te plimbi pe stradă – nu ai cum să nu obții ceva. Este extrem de viu, mustește de viață, este singurul oraș viu și noaptea, și în weekend. Are un vibe cu totul aparte, vibe-ul orașelor mari, dar cu ceva foarte personal, astringent. Ca mijloace, în contextul în care am lucrat eu, mi s-a părut foarte OK, pentru că am putut colabora cu oameni pe care i-am ales, iar tehnic vorbind, nu am avut nici o problemă, nici măcar în ceea ce privește sunetul – iar teatrele din București sînt recunoscute ca stînd prost pe partea de sunet – boxele din teatrele de aici sună ca niște boxe nenorocite de calculator pe care pui niște mp3‑uri. Dar aici, la Arcub, am fost mulțumit și de nivelul actorilor, și de posibilitățile tehnice. Singurul lucru de care te poți plînge în București e că lumea nu prea are timp de repetiții. A aduna o echipă e un act de mare consum energetic.
De ce „instalație”? Pe mine mă trimite cu gîndul la ideea de mecanizare a omului contemporan – în speță, cel care trăiește în Capitală.
Da, în sens metaforic poți să îl înțelegi și astfel. Din cauză că nu e o formulă teatrală clasică, e o formulă postdramatică, nu e o poveste coerentă, nu e un fir roșu foarte vizibil. Ca o mică povestioară de interior – la un moment dat, ne gîndeam ca, pe intrarea actorilor, să apară fiecare cu cîte o bucată de fir roșu și să încerce să o înnoade, dar să nu le iasă.
În ce gen am putea încadra spectacolul?
Cred că este teatru politic, cred că este teatru social, cred că nu este teatru documentar. A existat acest tip de reproș că, poate, ar fi fost indicat să existe o documentare mai amănunțită, că nu au existat mărci teatrale evidente, dar nu asta mi-am propus. Am vrut să fie o oglindă subiectivă a celor care lucrează la acest proiect. De aceea este greu de cuprins într-un singur termen.
Pînă acum, receptarea spectacolului a fost pozitivă. Te așteptai?
Nu, deși mulți spuneau că așa va fi. Mă bucură să aud și că oamenii consideră că este un spectacol diferit față de ceea ce văd pe scenele bucureștene, și asta nu poate decît să mă bucure. Sînt foarte curios cum l-ar percepe nonbucureștenii, pentru că, în mare măsură, este un spectacol despre România.
Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE
Bucureşti. Instalaţie umană se va juca şi în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Independent UNDERCLOUD, pe 23 august, la Arcub-Gabroveni.