Nuanţe de bine şi de rău

În 2012, Dumitru Radu Popa publică la Curtea Veche cel mai recent roman al său, Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări, o carte eterogenă atît în ceea ce priveşte povestea, cît şi prin formulele narative pe care autorul le utilizează. Titlul promite eclectism, iar conţinutul îl probează. Aparenţe şi deconspirări La o primă vedere, romanul pare o colecţie de imagini şi strategii, gata să satisfacă cele mai diverse gusturi, avînd cîte puţin din toate. Dramă personală, referinţe la un trecut comun – relativ recent (primii ani ai comunismului în România), discursuri obiective şi subiective în alternanţă, ceva tentă regionalistă, conjugată cu perspectiva celui ce a părăsit comunitatea originară, realism şi mistică. La o privire mai atentă însă, se observă că nici un element nu apare gratuit în pagină, găsindu-şi justificarea în construcţia temei-fundal: destrămarea succesivă a ordinilor sociale, în contrast cu permanenţa transcendentală. Iar autorul are grijă să evite didacticismul îngust prin sugestii şi ocolişuri intertextuale. Ajuns la cea de-a 149-a pagină (ultima a romanului propriu-zis), cititorul va descoperi că i s-a desfăşurat înaintea ochilor povestea unei familii, în ciocnirea ei repetată cu noua ordine politică – socialismul incipient şi agresiv. Un loc comun, ar spune scepticul; contraargumentul ce i-ar putea […]