O lume de corectat

Cînd scrie tîrziu despre o carte importantă, cronicarului îi revine o sarcină cam ingrată. Riscă, practic, să repete interpretări, observaţii sau judecăţi anterioare. Are, eventual, şansa să le articuleze mai bine, să speculeze graba sau neatenţia congenerilor, în fine, să întoarcă anumite verdicte deja fixate. Oricum, nu-i deloc comod, întrucît discursul reclamă o dublă focalizare a lecturii. Filtrarea deja clasică a operei prin propria ei receptare se dovedeşte de neocolit. Căci autismul critic nu-i doar unul dintre păcatele capitale ale istoricului literar, cronicarul trăgînd adesea ponoasele opacităţii deghizate în straiele aurorale ale indiferenţei. Deşi am parcurs captivat Ploile amare (Charmides, 2011) la scurt timp după ce apăruse, am amînat comentariul, simţind, straniu, că-mi scapă ceva. Cunoşteam relativ bine scrisul lui Alexandru Vlad, iar blocajul aceasta neproductiv, mai degrabă enervant decît revelator, a determinat întrebări suplimentare. Urmărind receptarea romanului am fost de acord cu asocierea nu doar măgulitoare, ci de-a dreptul adecvată dintre prozatorul clujean şi Marquez ori Faulkner, am găsit relevante observaţiile despre stratificarea narativă, polifonia, caracterologia, erotismul socialist sau tehnica contrapunctului, alternanţa realist-parabolică a epicului mi-a părut corect haşurată, iar disocierile faţă de „romanul obsedantului deceniu“ pertinent trasate. Pe de altă parte, m-am amuzat revoltat cînd cronicarul României literare […]