L-am lăsat să se odihnească pînă seara.
Îl priveam fermecată. Îmi era un pic frică de el, dar și lui părea să-i fie un pic frică de mine.
L-aș fi servit cu ceva, știam că așa-i politicos cînd îți intră cineva în casă, dar dacă el chiar din cauza burții prea pline nu putea să zboare?
Trebuia să flămînzească. Măcar cîteva ore.
L-am servit cu apă, i-am pus-o într-un bol, nu prea multă. Bolul l-am așezat în bucătărie, pe jos. Mă temeam să nu facă mizerie. N‑a dat un strop pe alături.
Apoi l-am privit cu cîtă delicatețe se plimbă prin camere. Cu aripile strînse pe lîngă corp, ca un om care-și ține mîinile la spate, atent să nu dărîme ceva, se strecura dintr-o cameră în alta, trecea printre mobile. Se uita uluit la fiecare obiect, la fotolii, la pat, la covor, la vitrina cu cești de cobalt și-o bilă de onix, la frigiderul care torcea, la farfuriile cu cercuri albastre, la ibricul de inox și la tigăi, la coșul de gunoi, la aragaz, la chiuvetă, la cadă, la săpunieră, la periuțele de dinți, la sulul de hîrtie igienică, la papuci, la peria de pantofi. Le privea pe toate dintr-o parte cu un ochi, trăgea cu ciocul ușurel ca să simtă un obiect sau altul, netezea cu o aripă tot ceea ce i se părea că a deranjat. Îl urmăream prin camere cu gura căscată, acum făceam eu lipa-lipa pe urmele lui, vorbindu-i întruna.
— Asta e sufrageria, asta-i vitrina, asta e canapeaua, aici stăm seara la televizor, aici am văzut știrea cu tine, aici e dormitorul părinților mei – nu e bine să intrăm, nu, nu-i periculos, nu te teme, dar uite, asta e camera mea, noi aici o să stăm.
Mi-era rușine să zic „ca să nu facem mizerie”, mai ales că n-avea să stea decît cîteva ore și părea foarte civilizat.
Mă bucuram enorm că se afla aici, lîngă mine, era incredibil. Știam că nu voi putea povesti clipele astea nimănui niciodată, nici nu m-ar fi crezut nimeni niciodată.
După-amiaza am tras un pui de somn. De fapt, n-am prea dormit. Cuibărită pe canapeaua mea, am stat și m-am uitat la el, cum doarme pe covorașul rotund, cu inele galbene și maro, din dormitor.
Cînd ne-am trezit, era fantastic de liniște. Îmi place Bucureștiul vara, cînd lumea începe să plece în vacanțe. Am crăpat fereastra și am stat așa o vreme, eu pe canapea, Isidor cercetînd din priviri fiecare obiect din camera mea – computerul, cărțile, cariocile, caietele, jucăriile, calendarul. De afară răzbătea vîjîitul mașinilor, cîte un claxon, ciripitul vrăbiilor, lătratul teckelului din curtea bisericii cu care se învecinează blocul. Mi se părea că Isidor se simte bine aici. Și eu mă simțeam bine. M-am gîndit că aș putea trăi așa, cu un păsăroi pe post de prieten.
Seara, cînd lumina roșiatică a apusului scălda pereții camerei, am tras perdeaua într‑o parte și am deschis larg fereastra.
— Hai, Isidor.
I-am făcut semn cu mîna, am bătut ușurel pe pervaz.
El m-a privit, a înghițit în gol, s-a îmbujorat, apoi s-a opintit și a sărit pe pervaz, împingînd cu aripile în rama ferestrei și făcînd perdeaua să se înfoaie.
Aș fi vrut să-l îmbrățișez, mă gîndeam că n-o să-l mai văd niciodată.
Dacă salvezi un condor care a stat vreo patruzeci de ani într-o cușcă și doar cîteva ore cu tine, poți să fii sigur c-o să plece unde vede cu ochii și n-o să se mai întoarcă vreodată, nu-i așa?
Petrecuserăm doar o zi împreună, dar gîndul că n-o să-l mai văd mă întrista cel puțin la fel de tare pe cît mă bucura libertatea pe care avea să și-o cîștige. Un singur pas mai avea de făcut și gata, era liber, liber și dus, iar eu n‑aveam decît să strîng cele cîteva pene rămase în urma lui pe covor.
Ilustraţie de Radu Răileanu
Isidor a pășit cu un picior pe pervazul lat din afara dormitorului, privind înainte, privind în sus și în jos. A întors capul spre mine, l-a scuturat ușurel de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi a deschis larg aripile.
Camera s-a întunecat.
Cît de mare era Isidor!
Fîlfîia din aripi stînd încă pe loc, perdeaua se zbătea dincoace de geamurile deschise, florile de pe pervaz tremurau înfricoșate, violetele africane, orhideele și copăcelul meu de jad, era de parcă izbucnise o furtună la fereastră, tocmai cînd soarele dispărea dincolo de acoperișuri, luînd cu el nuanțele arămii ale apusului.