O viziune critica asupra ordinii literare

N-au trecut multi ani de cind a murit poetul T.S. Eliot. Criticul T.S. Eliot murise de mult. O grava ispita pindeste pe acel poet care, in timpul vietii sale, devine o prezenta vie in constiinta publica, opera sa fiind aureolata de un nimb al gloriei: ispita de a se considera pe sine drept propria sa statuie. Unii dintre cei mai mari n-au rezistat acestei tentatii. Goethe se trata pe sine cu stiuta solemnitate, Hugo cu bine-cunoscutul sau patos. T. S. Eliot, atit de lucid, n-a putut nici el evita intru totul constringerile propriei sale faime. „Si se pare ca devii un mit, spunea el, o creatura fabuloasa care nu exista.“ Or, nimic nu contravine activitatii critice ca mitizarea. Pe masura ce operele capitale ale poetului Eliot apareau: Tarim pustiu (1922), culegerea din 1936, Patru cvartete (1944), cronicile sale, recenziile sale critice se rareau. Indeajuns de obscurul, dar atit de fecundul critic Eliot, dintre anii 1917-1921, n-a incetat sa scrie critica literara si dupa consolidarea notorietatii sale, dar proza lui lua o alura noua. Eseul, seria de conferinte pe anumite teme luara locul articolului. Ceva mai tirziu, cind notorietatea sa deveni faima mondiala, poetul nu mai emise proza decit cu prilejuri […]