O vizuină în interiorul limbii

„Eu nu am vrut să fac poezie, ci limbaj. […] Se spune că sînt violentă. Aşa este, violenţa îmi este caracteristică. Fără ea, nu pot să exprim neputin-ţa, dar şi dorinţa imensă de a face limbaj.“(România literară, nr.23, 2004, interviu de Filip-Lucian Iorga). Probleme personale, ultimul volum de poezie al Angelei Marinescu este un prilej mai bun ca oricare altul pentru o analiză a expresiei poetei. Nu trebuie decît să ne oprim la volumele precedente pentru a realiza că literatura sa (substitui acest cuvînt poeziei) se va mişca întotdeauna în direcţia informatului, SUBformatului, va fi întotdeauna pe-cale-de-a-se-face – o devenire continuă – şi se va baza întotdeauna pe o comunicare directă – în sensul unei echivalenţe – cu experienţa trăită („Eu fac SUBartă. Pentru că sînt mereu în SUBtext, SUBlume, SUBconştient. De fapt, cred că asta am şi adus nou în literatură: un fel de SUBtext, de dorinţă extraordinară nu de a face artă, ci de a mă cunoaşte; iar asta n-am ştiut s-o fac decât cu ajutorul scrisului.“, ibidem).   La fel ca Deleuze şi Guattari în cazul lui Kafka, îmi pun la rîndul meu întrebarea, cum se poate intra în opera Angelei Marinescu? Şi aici „castelul“ are intrări multiple, […]