Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Oboseală
Octavian SOVIANY - Pulberea, praful şi revoluţia
- 07-06-2013
- Nr. 676
-
Daniel CRISTEA-ENACHE
- Literatură
- 1 Comentarii
O diferenţă marcată există între Pulberea, praful şi revoluţia, cel mai recent volum de poezie al lui Octavian Soviany, şi precedentul, Dilecta, publicat în 2006. După şase ani, plurivalentul autor se reinventează ca poet, renunţînd complet la versul muzical, perfect ritmat şi rimat, de un ludic convenţionalism manierist, pentru o lirică „realistă“ şi autenticistă, cu rănile la vedere. Soviany fiind un scriitor cu multiplă identitate şi cu capacitatea de a rula discursuri poetice diferite, noua experienţă nu este neapărat şi ultima. Ea vine împreună cu un corpus generaţionist, al tinerilor poeţi „milenarişti“, văzuţi prin cîteva dintre figurile mai importante (Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu), dar de pe un versant al oboselii omului consumat în „ceauşima“ şi al poetului mai vîrstnic ce şi-a retrăit tinereţea alături de ei.Faza de revoltă a trecut, e datată, astfel că acum protagonistul îşi regăseşte uzura, bătrîneţea, ponoseala alături de tinerii confraţi. Imaginile vitalităţii de violentare şi ale anarhismului aruncînd în aer Sistemul fac loc unor fotograme ale înfrîngerii, pe caldarîmul călcat de picioare gregare. Tinereţea triumfătoare revine numai aspiraţional, prinsă fiind între versuri ce vorbesc, dimpotrivă, despre o nouă realitate existenţială şi despre o altă stare: „ianuş îşi/ flutură braţul/ ca pe-o mînecă goală,/ […]
Se prea poate ca, obligat fiind, onorabilul ”sistem literar” românesc să accepte această ”judecată de valoare estetică”. Cititorul ”civil ” însă nu cred că se va supune vreodată ”adevărurilor critice” care forțează realitatea, împingând-o într-o direcție total falsă. Valoarea literară, ca și Frumusețea de altfel, nu sunt atât de relative precum au vrut și vor încă să ne facă să credem unii ”artiști critici” lipsiți de talent și de forța creației.
Firește că e dreptul fundamental al individului alfabetizat să scrie și, de asemenea, e dreptul lui de a fi atât de vanitos încât să vrea să fie citit și de alții, dar atunci când e vorba de literatură (și mai ales de poezie!), cinstit fiind, e imposibil să confunzi un mare poet cu unul care nu e.
Metoda simplă a comparației poate trezi la viață gustul estetic trist și obosit.
Poet 1: ”poem din “cântec despre oastea lui igor”
Song for myself
Oamenii onorabili
poartă sacouri
impecabil călcate şi
işi plătesc
telefonul la zi. Se
spălă pe dinţi. Nu
fac dragoste
decât cu
nevestele lor. Sunt
doctoranzi in
ştiinţe politice şi
poartă sub limbă
o bilă
strălucitoare si
neagră de cauciuc.
Ce bine
că Dumnezeu
nu m-a făcut
un om onorabil. Îmi vine
să scot limba la ei. Să le
arăt şezutul meu
slăbănog
pe care mi-am
tatuat declaraţia de
independenţă.”
Poet 2: ” DEZOSATA
.cînd mergi pe stradă, paşii purtîndu-te unde vor, şi în cap îţi sună zgomotul a 100 de ştampile şi ai senzaţia că ai aţipit, deşi mergi pe stradă de nu ştiu cît timp şi nu mai ştii la ce te gîndeai şi, pentru moment, intri în panică, pentru că ştii că cineva, din spatele unei perdele te filmează; şi atunci începi să-ţi pipăi buzunarele după chei; şi imediat ai senzaţia că n-o să mai găseşti nimic niciodată; în clipa asta simţi o mînă pe spate şi în clipa următoare transpiraţia ţi-e deja pe frunte şi şopteşti ceva ce nu auzi nici tu. Nu te speria. E dezosata.
cînd dormi şi te trezeşti brusc, te trezeşte zgomotul unui pahar spart, aruncat de undeva de sus pe asfalt, poate de la ultimul etaj; şi te gîndeşti pentru o clipă: o fi aruncat cineva cu un pahar de apă după un cîine…şi automat, în clipa urmatoare, îţi trece prin minte: cine să arunce cu un pahar la ora asta, doar eu locuiesc la ultimul etaj; sînt în pat şi dorm; şi nici un geam nu este deschis, deşi ai senzaţia că este deschis – perdeaua se mişcă şi ea. Nu te speria. E dezosata.
cînd stai singură în bucătărie şi fumezi, fumezi dintr-o pornire autodevoratoare;
şi te gîndeşti că şi alţii – cei mai mulţi – mănîncă tot dintr-o pornire cumva asemănătoare: ai impresia că vor să se sinucidă mîncînd; şi aşa cum stai şi fumezi (poate că eşti nervoasă sau agitată, nici tu nu-ţi dai seama) auzi telefonul sunînd; acum ţigara iţi tremură între degete; ai senzaţia că telefonul n-o să înceteze niciodată; şi nu ai nici un chef să răspunzi, de fapt nici nu poţi răspunde; ai prefera să crăpi în clipa asta decît să mai auzi sunetul telefonului. Nu te speria. E dezosata.
dacă visezi că eşti încurcat într-o pădure de vareci, şi în jurul tău înoată/plutesc tot felul de vietăţi şi obiecte; dar cel mai agresiv ţi se pare că este un aspirator pe care cineva a scris FAKIR; şi tu încerci să ieşi la suprafaţă (eşti conştient că eşti foarte aproape de suprafaţă, pentru că vezi lumina soarelui deasupra apei), dar varecii ţi se înfăşoară în jurul tău, pentru că mişcările tale sînt dezordonate şi nimeni nu se găseşte în pat lîngă tine ca să te trezească, iar icoana-calendar de pe noptieră, pe care ţi-a dat-o ieri o fetiţă, nu te poate trezi – acum vezi cum se apropie şi vidrele. Nu te speria. E dezosata.
cînd te îndrepţi spre piaţă întrebîndu-te dacă umflatul baloanelor poate fi un mod de a te droga; şi cum mergi aşa treci pe lîngă geamurile uriaşe ale băncii din colţ, abia te poţi abţine să nu te priveşti în oglinda lor, şi-ţi pui problema că tipele frumoase şi serioase, cu un aer dulcic, n-ai cum să le vezi: ele stau ascunse în bănci şi lucrează la credite, calculează; şi ăsta-i adevăratul motiv pentru care pielea lor este atît de albă; ele nu se expun la soare niciodată; şi cum mergi aşa mai departe cu gîndul, de data asta, la filme istorice şi SF., ţi se face pielea găinii cînd priveşti mîinile oamenilor din piaţă, cum stau ele întinse, te gîndeşti că o mînă din asta, într-o bună zi, te-ar putea atinge şi în locul ăla s-ar aşeza imediat o muscă; acum privirea ţi-a căzut pe un breloc şoarece cu tricou; şi în clipa asta simţi cum cineva te împinge de la spate. Nu te speria. E dezosata.”