Epoca anilor 1970-1980 a fost una fericită şi nebună, inclusiv în lumea sportului. Ideologia încă avea sens, apele erau despărţite, planeta prospera economic, iar existenţa celor două blocuri politico-militare asigura un echilibru tensionat, dar fecund, cu repercusiuni pozitive asupra majorităţii sferelor vieţii sociale. (Africa era la fel de săracă precum e astăzi, în zodia „preafericitei“ globalizări.) Normal, nu e cazul să exagerăm, e clar că pe-atunci n-a fost paradisul, dar pentru că orice demers evaluativ reclamă un cadru şi criterii, prin relativizare, pare evident că înfăţişarea de astăzi a lumii nu poate intra în competiţie cu ceea ce s-a întîmplat în acea perioadă istorică. Iar hazardul (sau, poate, necesitatea) a făcut ca în universul sportiv registrul exemplar să fie oferit de tenis. În nici un alt sport industria nu a coexistat atît de profund cu arta, iar publicul nu a participat atît de intens la evenimentele ce se derulau pe bandă rulantă. Folosesc termenul eveniment în ambele sensuri, de întîmplări reale, dar şi de episoade în mod autentic memorabile.
Despre acea epocă fericită şi nebună scrie cu talent nedisimulat marele gazetar american de tenis Stephen Tignor în minunata lui carte Corzi întinse. Björn Borg, John McEnroe şi povestea nespusă a celei mai aprige rivalităţi din tenis. Volumul a fost excelent tradus din engleză de Constantin Vlad şi a apărut la Editura Publica/Victoria Books din Bucureşti. Tălmăcirea merită o reverenţă specială, pentru că autorul nu a făcut rabat de la tropi, folosind puzderie de figuri de stil tocmai pentru a picta în cele mai potrivite culori o perioadă şi o societate (chiar) exagerat de policrome. Pînă şi titlul înseamnă un joc de cuvinte apt să exprime radicalismul timpului şi frenezia unor trăiri, întîmplări şi comportamente ne neînchipuit astăzi, în prezentul nostru previzibil şi prozaic. Un timp terorizat de aspectele nefaste ale filozofiei politically correct. Cu-adevărat, în acel deceniu binecuvîntat, coarda sufletului tenismenilor şi publicului era foarte întinsă!
De fapt, cu toate că ne aflăm în plină chenzină a Roland Garrosului, nici cea mai fantastă minte a celui mai aprig fan al sportului alb nu se poate gîndi la vreun episod care să zguduie cuminţenia gri a cîndva celui mai boem dintre Marile Şlemuri. (Să nu invocăm prostia lui Laurent Lokoli, un mediocru profund frustrat, şi nici nesimţirea puberalo-machistă a lui Maxime Hamou, un june erectil cînd nu e cazul, căci nu asemenea derapaje de comportament ne interesează!) Şi cred că e păcat. Însă latinii au înţeles de mult acest adevăr: sic transit gloria mundi. Într-adevăr, povestirile şi relatările lui Stephen Tignor din volumul citat frizează o stare mentală de frontieră, o intensitate a trării şi un extaz al excesului ce nu pot fi cuprinse decît de formula corzi întinse, parafrază după o fantastică nuvelă scrisă de Henry James, O coardă prea întinsă.
Totodată, titlul jurnalistului yankeu face trimitere directă la maniera în care se racordau rachetele în acea perioadă, tensiunea în coardă fiind mult mai mare decît astăzi. Se spune că Borg îşi racorda rachetele Donnay la 40-42 de kilograme forţă, o făcea în Scoţia, trimiţînd de oriunde s-ar fi aflat pe glob acelui racordor highlander cutii de cîte douăsprezece rachete. Lenart Bergelin, antrenorul supercampionului suedez, povesteşte că nu rareori se întîmpla ca noaptea, în apartamentul hotelului, în camera ce-i era rezervată, să se trezească speriat în urma unor zgomote stridente: corzile prea întinse ale rachetelor păstrate în frigider plesneau. O premoniţie mecanică a prăbuşirii bruşte pe care a suferit-o Marele Urs la debutul anilor 1980, după doar un deceniu de competiţie? Cine poate să ştie…
La limită, cartea lui Tignor, cu toate că îşi ţese întîmplările, naraţiunile şi eroii pe fundalul oferit de memorabila finală din 1980 de la Wimbledon – cea cu incredibilul tie-break din setul al patrulea cîştigat cu 18 la 16 de McEnroe, meci conotat drept cîntecul de lebădă al campionului de gheaţă –, nu este exclusiv despre Björn şi John, ci şi despre numeroşi alţi tenismeni care au marcat într-un fel sau altul epoca: Jimmy Connors, Guillermo Vilas, Vitas Gerulaitis, Adriano Panatta, Manuel Orantes, Ivan Lendl şi, inevitabil, Ilie Năstase. Da-da, Nasty, acel Nasty pare-se devenit astăzi persona non grata pentru high-life-ul tenisului, dar care pe-atunci era al naibii de frecventabil de către oricine din protipendada internaţională. Joke: se spune că singurul susţinător al britanicei Johanna Konta în tribunele arenei Philippe Chatrier în partida pierdută de favorita a şaptea încă din primul tur în faţa taiwanezei Su-Wei Hsieh (109 WTA) a fost… Ilie Năstase! Ştiţi, Johanna plîngăcioasa de la Mamaia, din întîlnirea de Fed Cup România-Marea Britanie…
În context, trebuie spus că Iliuţă al nostru a reuşit performanţa să contribuie la eliminarea lui Frank Hammond, arbitrul de scaun al partidei din turul al doilea al Openului american din 1979, disputată în faţa celui care avea să cîştige turneul, John McEnroe. Arbitrul principal al competiţiei, Mike Blanchard, a intervenit, luînd locul oficialului în pericol de linşaj, pentru a opri revolta celor 20.000 de newyorkezi ce risca să devină violentă, oamenii miezului nopţii fiind furioşi că arbitrul de scaun l-a descalificat pe român şi i-a privat de spectacolul pentru care plătiseră bani grei. De altfel, acel meci cu cîntec a fost şi cel mai frumos al ediţiei, Johnny Bad Boy avînd în persoana lui Gerulaitis un adversar mai comod în finală decît s-a vădit veteranul Năstase în turul secund.
Desigur, cîrcotaşii pe stil nou şi din generaţiile mai tinere îi pot găsi nod în papură lui Stephen Tignor. Ei pot afirma că rivalitatea Federer-Nadal sau Nadal-Djokovici este mai aprigă şi mai dură decît cea dintre McEnroe şi Borg, argumentul irefutabil fiindu-le oferit de statistică. Însă chiar aici e buba logicii lor: Tignor nu scrie despre statistică, ci despre viaţă. El nu se referă atît la cifre – care fireşte că nu mint niciodată, dar nici nu dezvăluie esenţa unui timp istoric –, ci la sentimente, emoţii, reverii şi accese de furie, respectiv la tot ceea ce este irepetabil ca fapt, dar rămîne memorabil ca subiectivitate. Desigur, dacă revedeţi astăzi momente din finala Wimbledonului din 1980 şi dacă le comparaţi cu cea din 2008, dintre Nadal şi Federer, probabil că veţi zîmbi cu neîncredere. Ce să compari, ritmul, viteza, calitatea tehnică, vigoarea atletică şi tăria mentală îi recomandă net pe Rafa şi Roger, în detrimentul lui Björn şi John. Dar aici nu discutăm despre tehnologie aero şi sute de milioane de dolari, după cum nu discutăm nici despre atentate islamiste, mediocritate politică şi falimentul sistemului capitalist, ci despre cu totul altceva. Niciodată densitatea mitică şi poeticitatea trăirii stîrnite de duelul Borg-McEnroe nu vor putea fi egalate de ceea ce s-a petrecut ulterior în tenis, în ciuda tuturor revoluţiilor şi reformelor posibile. O spune unul care a trăit şi acea epocă, şi timpurile de astăzi.
Căci cartea lui Tignor e despre Andy Warhol, Studio 54, Stacy Margolin, muzica disco, prinţesa Caroline de Monaco, Claudia Cardinale, Belmondo, Sean Connery, William Klein, cocaină, şampanie, prăjituri cu iarbă, transsexuali, versuri, parfum şi pictură, nunţi în carul cu boi la Căldăruşani şi tablele jucate de Borg la terenurile de lîngă Cişmigiu înaintea ceremoniei religioase. Despre cele 2.500 de femei cu care Nasty s-a lăudat că le-ar fi posedat. Despre pisica neagră care l-a destabilizat pe Panatta la Roland Garros. Şi despre cîte altele, aventuri, anecdote şi legende.
Dacă sînteţi nostalgici, dacă vă bîntuie un anumit paseism romantic, dacă nu respingeţi din start ideea de autentică viaţă boemă, atunci nu rataţi lectura cărţii lui Stephen Tignor, Corzi întinse. Dacă aveţi alte gusturi şi priviţi tenisul cu alţi ochi, e suficient să daţi drumul la televizor şi să urmăriţi meciurile chenzinei pariziene. Asta e tot.