Aş fi dorit, aşa cum ar fi fost normal, să analizez situaţia politică rezultată în urma alegerilor de duminică, 11 decembrie. Dar n-am ce să analizez. Cînd PSD, alungat de „stradă“ de la guvernare în noiembrie 2015, revine în urma scrutinului cu un scor de 45%, orice comentariu este de prisos. Cînd partidele mari de centru-dreapta, PNL şi PDL, care făceau împreună în 2008 un scor de 40%, iar acum, unificate în „noul PNL“, iau ceva în jurul lui 20%, iarăşi, nu mai e nimic de comentat. Cînd responsabila pentru dezastru, locvacea doamnă Gorghiu, nu iese cu demisia din primul minut, aşa cum a făcut în Italia premierul socialist Renzi după căderea referendumului, ce să mai spui? Cînd „competentul şi imaculatul“ domn Cioloş, care se visa premier, dar fără să candideze, care conducea cabinetul de la Palatul Victoria, dar participa, şi direct, şi indirect, în campania electorală, numeşte „mocirlă“ un bazin electoral de vreo 4‑4,5 milioane de cetăţeni cu cinci zile înainte de scrutin, doar tăcerea şi uitarea pot reprezenta o reacţie de bun-simţ. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere…
Cînd PSD bate tot, luînd în premieră fieful dreptei, Transilvania, dar cîştigă şi zona urbană la nivel naţional, demontînd mitul găunos al „României inepte, sărace şi întreţinute“, ce să mai spui? Cînd se vorbeşte despre „miracolul“ USR, care în februarie 2016 avea 40 de subiecţi, iar acum a devenit a treia forţă a ţării, dar se uită că procentul său de aproape 10% înseamnă exact ce a pierdut PNL din scorul de la locale, acel astăzi melancolic 30%, analiza devine superfluă. Totul indică eşecul unui proiect, cel intitulat „guvernul meu“, început în zilele teribile ale carnagiului din Colectiv şi care, edificat pe o piramidă a suferinţei, a generat premisele unei căderi de care Cotroceniul nu e deloc străin. Vorba aceea, pas cu pas, impostura iese ca uleiul la suprafaţa apei…
Dar acestea sînt, sau ar trebui să fie, lucruri evidente. Pe mine nu mă (mai) interesează politica, nici fenomenele generate de ea. Ca de pildă acel năucitor procent de 4% din doctoratul plagiat de „eroina“ zisei lupte împotriva corupţiei, unul care, potrivit „competentei“ comisii, nu incumbă retragerea titlului şi nici votul de blam. Dacă aşa stau lucrurile, atunci eu nu le pot influenţa în nici un fel, iar votul meu nici atît. Ca urmare, nu (mai) sînt nici naiv, dar nu sînt nici idiot şi nici interesat (profitor) direct de această zonă. Am învăţat, după mai bine de un sfert de veac de joacă de-a democraţia, economia de piaţă şi statul de drept, cum stau în realitate lucrurile. Aşa că, edificat fiind, fără partizanate oable, caut să-mi văd de acele pasiuni în măsură a‑mi salva sufletul. Cînd realitatea te dezamăgeşte şi procesul este ireversibil, ai nevoie de un refugiu sistematic, de o evaziune frumoasă. Faci ceea ce ţine de tine să-ţi cosmetizezi felia de existenţă.
Iar pentru mine un episod sanitar a fost, fără îndoială, o scurtă călătorie turistică la Budapesta. Reveneam în capitala Ungariei după o pauză de 31 de ani. Aproape că uitasem de frumuseţile unui oraş care nu merită în nici un fel ghilimelele, aşa cum e situaţia Bucureştiului, numit „ţesut urban“ în virtutea inexistenţei altei formule mai precise.
Aşadar, oraşul celor două oraşe, Buda colinară şi Pesta de cîmpie, despărţite de Dunăre şi unite de fermecătoarele poduri Margareta, Elisabeta şi Lanchid (Podul cu Lanţuri). Un oraş, cu adevărat o capitală, o capitală cu reale melancolii imperiale şi o cetate adeseori subsumabilă întregii ţări. Recunosc că, deşi nu sînt naţionalist, mai cad uneori prizonierul unei retorici subiective, de diabolizare a unor reacţii politice generate de subiectul delicat al Transilvaniei. Cele cîteva zile petrecute în capitala Ungariei m-au ajutat însă a-i înţelege pe maghiari în planul unor aspiraţii permanent ţinute în actualitate. Pricep că nu se poate altfel. De ce? Pentru că măreţia urbană a Budapestei de astăzi reflectă nostalgia unei mari puteri central-europene. Da, Ungaria a suferit Mohács-ul. Da, Buda a fost 150 de ani paşalîc (dar acest lucru nu se mai vede nicăieri în complexul palaţial Buda, nici în cartierele de pe deal, căci ungurii au vrut să uite umilinţa şi au reuşit). Şi iarăşi da, Trianonul a fost un alt moment negru şi tragic al istoriei maghiare. Nu discut argumentele istorice, însă recunosc caracterul politic al deciziilor care au prilejuit Tratatul de la Trianon. Ghinion pentru unguri, noroc pentru români. Însă de-atunci vecinii noştri lucrează sistematic, pe toate căile posibile, şi la vedere, şi subteran, pentru o „reparaţie“ istorică. Dreptul lor, datoria lor „sacră“. Nu mă interesează ce fac ungurii, treaba lor. Dar noi, românii, prin politicienii pe care‑i tot alegem, ce facem? Cedăm, pas cu pas, o suveranitate în raport cu care s-ar cuveni să avem o altă atitudine. Nu lăcrămoşenia alcoolică atunci când Nicolae Furdui Iancu intonează „Şi noi sîntem români…“ va determina ca Ardealul să rămînă pămînt românesc, ci o politică şi o atitudine diplomatică responsabile. Nu una în genul gestului făcut de ex-ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu, care a cedat Budapestei, fără să întrebe pe cineva, drepturile asupra moştenirii Gojdu. Sînt ungurii de vină că încearcă să reconstituie ceva din măreţia de odinioară? Nu. Sînt liderii români vinovaţi pentru că se lasă cumpăraţi, influenţaţi, îmbrobodiţi la cedări? Da. Problema nu e maghiară, ci 100% românească.
Spuneam că Budapesta este o minunăţie urbană. Un oraş demn de sintagma „urbe europeană“. Un oraş cu sute de impozante clădiri neoclasice, cu largi esplanade, cu o conservare remarcabilă a arhitecturii sistematice de sfîrşit al secolului al XIX-lea. Edilii unguri, nici cei comunişti, nici cei de după căderea Cortinei de Fier, n-au desfigurat Oraşul Vechi, centrul capitalei. Clădirile, vechi sau noi, sînt la nivel, iar cele istorice, o puzderie, de la Palatul Parlamentului la elementele Castelului Buda, de la Operă la cele cîteva sinagogi, de la Catedrala Sfîntului Ştefan la cea a Sfîntului Matei, de la Bastionul Pescarilor la Monumentul Mileniului sau la configuraţia frumoaselor pieţe Vörösmarty şi Centrală, toate sînt perfect conservate, refăcute şi consolidate. Oraşul îşi respectă şi iubeşte trecutul. Ţesutul urban budapestan nu este un puzzle nefericit, premisă a îmbogăţirii rechinilor imobiliari şi a edililor corupţi. Oraşul este viu şi deosebit de frumos, căci în el se oglindeşte o istorie aprigă şi credinţa într-un viitor strălucit.
Şi oamenii? Viaţa la Budapesta nu e uşoară. Ca şi în România, salariile sînt „ca la ei“ (cu toate că sensibil mai mari decît peste Tisa!), preţurile „ca dincolo“. Capitala Ungariei este în primul rînd un oraş turistic pentru călătorii prosperi din Occident. Doar că această condiţie este asumată de locuitorii lui. În autobuz, în metrou, în pieţe, pe stradă, nu vezi paradă de ţinute scumpe. La Budapesta aproape că nu există în trafic o defilare a limuzinelor de lux. Ba parcă şi traficul e mai puţin intens. Pe cale de consecinţă, poluarea urbană este drastic diminuată. La Budapesta poţi respira un aer curat care la Bucureşti nici măcar în Cişmigiu nu mai poate fi găsit. Pe străzi şi bulevarde, la ora prînzului, nu vezi cohorte de inşi fără căpătîi. Nici restaurantele, nici cafenelele, nici barurile nu sînt pline la orele amiezii. În faptul serii, chiar şi în weekend, mallurile nu dau pe-afară de vizitatori, iar comilitonii tineri şi sprinţari nu sînt deloc majoritatea. La Budapesta viaţa e grea şi oamenii au de muncit. Nu-şi permit să arunce cu banii şi să piardă vremea.
Nu ştiu cît de frumoasă este viaţa budapestanilor, dar cu siguranţă că oraşul lor este. Ungurii nu-şi bat joc de ceea ce au, iar butada că „Budapesta este graniţa estică a Europei“ a devenit de multă vreme o realitate. Sau, dacă vreţi o altă perspectivă, Bucureştiul e o glumă, Budapesta un monument. Atît.